Şuier luna, şi-o răsar, şi-o prefac, într-o dragoste mare’’…

De ceva timp mă bântuie versurile ,,Emoţie’’i  lui Nichita…

Şi, nu ştiu de ce, scriu, în minte, mai tot timpul. Nu ştiu de ce.

Îmi plac cuvintele, le-aş culege, le-aş aduna, le-aş rostogli, le-aş ,, şuiera, răsări şi preface’’, ,,într-o dragoste mare’’, asemeni lui, luna. Dragostea mea cea mare faţă de cuvinte s-a disipat, în timp. Am ales altă cale, m-am îndepărtat de cuvinte, am pierdut din cuvinte, am uitat cuvinte. Nu am mai citit, de o viaţă, nimic. A rămas doar instinctul pentru ele, dragostea pentru ele, cu care, pare-se, m-am născut.  Mereu le caut, încerc să le găsesc, le combin, le ataşez, le răsucesc, le compar, le înnod, le deznod. Le iubesc, poate, din ce în ce mai mult acum, când aflu câte am pierdut…

Şuier cuvinte, le răsar, le prefac, într-o dragoste mare…

Şi parcă şi Alifantis le-a potrivit atât de bine pe note, nu găsiţi ?

Cu toate ploile ce cad, cu toate ploile care curg, nu am zice că suntem într-un iulie fierbinte. Poate că şi atmosfera aceasta, cu iz de toamnă precoce, îmi tot plimbă prin minte versurile, cuvintele… şi mă îndeamnă la comparaţie între acţiunile asupra lunii, cu aceleaşi, asupra cuvintelor, pe care le iubesc atât…

Dacă nu am mai avea cuvintele, dacă am înceta a le mai modela, dacă am înceta a le mai afla, dacă nu am căuta a le diversifica, ce ar mai fi de făcut, atunci ? Cred cu tărie că, din moment ce ele există, este suficient să le cauţi, să le afli iar , de nu, vei simţi să le creezi. Şi vei ajunge să le emani, căci le vei găsi în tine.

Va veni toamna, descoperă inima cu ceva, şi caută cuvintele, găseşte cuvintele, răsare-le şi prefă-le într-o dragoste mare…

De Caleopi Efrem