Dacă aş avea

Dacă aş avea aripi, m-aş înălţa spre azuriul cerului, le-aş desface în toată splendoarea lor, mari, translucide… aripi de zână mi-aş dori…

Atunci aş călători printre stele şi sori, te-aş prinde de mână şi împreună am colinda Universul încă necunoscut; ne-am minuna de spirale de galaxii ce se nasc, ce se prind într-un vârtej ameţitor… Am zbura fericiţi, spre dubla albastră stea, ne-am regăsi lumea de vis, pe care inimile noastre o cer… O lume mirifică cu stânci de cristal şi izvoare argintii, cascade luminiscente şi pietre de opal… Un paradis încărcat de roade bogate şi flori magnifice, imense, în care parfumul Iubirii adie în văzduhul cristalin…O lume în care noi, oamenii, deveniţi făpturi celeste, întâlnim aievea îngeri…

Dar poate déjà am întâlnit un inger aievea… şi-acela eşti tu !

*

Cu ochii arşi de iubire şi buze arzând de jar, aştept clipa de taină, când noi vom deveni Unul… Ca o statuie oarbă, caut lumina solară, cu mâinile încleştate pe trunchiul copacului din codrii dorului… Ţipătul păsării măiastre străbate, despicând zarea… Este semn că nu sunt uitată… Un zâmbet îmi aureolează chipul şi aştept în linişte să apari din negură, tu… strălucitor…

Strălucitor şi inocent, în acelaşi timp, neştiind nimic despre mine… despre aşteptarea în care m-am cufundat zile şi nopţi, aşteptare dureroasă şi sublimă.

În aşteptarea tristă pe care o simt şi o trăiesc cu toată fiinţa mea, ţipătul păsării măiestre trezeşte în sufletul meu, dorinţa de a trăi…

Strălucitor, nu ştii în inocenţa ta, că cineva te poate aştepta până dincolo de graniţe de închipuite dureri… În curând, căci timpul trece fulgerător, nu voi mai străluci, ochii tăi vor avea privirea obosită de viaţă şi atunci te vei întoarce spre mine…

Vei înţelege involuntar aşteptarea mea, dar… din păcate, vei înfrunta tributul ei. Vei regăsi doar o statuie rece, oarbă, cu ochi visători, atât de mută şi care nu mai are  nimic de spus lumii…

« Totuşi este trist în lume… »  vei rosti în gândul tău şi te vei retrage încet, cu un gest delicat.

*

Primeşte-mă Iubire, ajunge tristeţea zilei, buzele mele paralizate  nu pot schiţa un zâmbet fin, e-n seninul orelor o stare lină de mântuire plină. Răsare-atunci o siluetă răstignită şi chipul unui Christ frumos; mai sunt încă tânără, mai vreau, mai sorb putere din cupa dragostei şi-a vieţii, mai vreau Iubire, mai respir Frumosul.

Mi-am prins în păr diadema de stelare vise, clipocind razele luminii curg peste mine în tumultuos pârâu; alerg spre poarta ta, Iubire, primeşte-mă în zori, în albele zori.

În liniştea ce în cascade de gânduri lin se sparge, insailez un vis albastru, pictând tablouri virtuale ce-n viitor trăiesc miraje sclipitoare… şi-n şirag de perle clipele adun,  sonor răzbate-n sunet lung doar dangătul de clopot cristalin al mănăstirii, ce-n suflet vieţuieşte lin…

E-un diafan mister, cortegiul de idealuri vii ce dispare-ncet şi care-n minte zugrăvesc icoane din viitor desprinse…

Cu fruntea strălucind de gânduri, tăcute rugi înalţ, simt tinereţea care palpită-n piept de parcă două inimi bat… şi-n tihna serii, brodez doar vise la limanul verii.

Andrisan Cristina


Profesor
Suceava