A fost odată pe pământ
într-o vreme-ndepărtată
o suflare, sau un Vânt
ce a iubit o fată.

Bătea de la miazăzi
bătea cu mare grabă
peste munți și prin câmpii
ca dorul să îi treacă.

Un dor de ceva destinat
pentru care era făcut
un dor ce în al său umblat
îl apăsa de mult.

Un dor ce e sădit în toți
de-o veche, dusă împlinire
un dor ce-i viu și în cei morți
un dor de doar iubire.

Într-o seară adiind
văzu sub un stejar
o fată lacrimi suferind
tăcând, plângea amar.

Împins de milă mângâie
pe fata lăcrimândă
peste păr îi adie
a lui suflare blândă.

Pe umeri îi așeză
a sa dulce răcoare
iar fata capul ridică
împinsă de-o stupoare.

– Tu verși răcoare peste mine
Vântule nevinovat
doar tu, acum îmi mai vrei bine
toți ceilalți m-au uitat.

– Doar tu îmi sufli acum pe gât
doar tu-mi ești alinare
doar tu, că ceilalți m-au urât
îmi dai o-mbrățișare.

– Doar Vântul ține la mine
doar el mă mai iubește
el singur îmi vrea bine
doar el mă liniștește.

Oh, Vântule, de-ai fi tu om
de-ai avea suflet și trup
ca-mpreună să purtăm
al vieții acestei jug!

Şi petrecură împreună
pân-ajunseră sub stele
își spuseră noapte bună
și-adormiră tot sub ele.

Şi-a doua noapte tot la fel
și-a treia, și a patra
și încet începu el
să iubească fata.

– Dar mângâierea lui durea
căci pe-acel al nopții câmp
în singurătate-avea
o iubire, dar în Vânt.

– Brațe n-am ca să te strâng
și-adierea-mi nu-ți ajunge
nici ochi nu am ca să plâng
de-aș avea, cu tine-aș plânge.

– Şi inimă de aș avea
mi s-ar frânge de durere
căci eu în durerea ta
îți dau doar o adiere.

Oh, Vântule, de-ai fi tu om
de-ai avea suflet și trup
ca-mpreună să purtăm
al vieții acestei jug!
***
Dar într-o noapte nu veni
iubita-i sub stejar
atuncea Vântul se opri
și cugetă-n amar:

– Pe acest pământ străbat
de când a fost el zidit
în umblare-am căutat
dorul spre a fi plinit.

– Iar acum ‘n amorul meu
mi se pare că-mplinirea
este doar ca tu și eu
să ne împlinim iubirea.

– Dar n-am văzut de când sunt eu
oare, numai tragedii
oameni stingându-se mereu
pentru iubiri ce nu pot fi?

– N-am văzut eu pân-acuma
pe pământ că este dat
fericit să fie nima
și-n iubire împăcat?

– N-am văzut că e deșartă
mai deșartă decât vântul
iubirea asta ce nu iartă
ci preînchipuie mormântul?

– Ştiu că amorul ăsta este
of, blestemul omenirii
căci nimic nu trece peste
flacăra îndrăgostirii.

– Dar mă voi blestema și eu
cu blestemul ăsta amar
în speranța ca mereu
să stau cu ea sub stejar.

Oh, Vântule, de-ai fi tu om
de-ai avea suflet și trup
ca-mpreună să purtăm
al vieții acestei jug!

Şi când veni tânăra fată
ce doar cinșpe ani avea
nu găsi Vântul să bată
căci atunci el se năștea.

– Acum mă nasc din păcat
și vin în a ta lume
ca-ntre oameni să te cat
pentru a sta cu tine

– Iată, acum voi fi om
voi avea suflet și trup
ca-mpreună să purtăm
al vieții acestei jug.

Şi un copil se născu
neștiind de und’ venea
iar blestemul îl văzu
și îl meni spre ea.
***
Tânăra din când în când
se ducea la-l său stejar
dar adierea sa de Vânt
zi sau noapte lipsea iar.

Şi-așa trecură peste ei
ani mulți, șaptesprezece
atunci vremea dragostei
îl îmboldi să plece.

Un tânăr mândru și frumos
plecă de la părinți
mergând zi, noapte pe jos
strângând voios din dinți.

– Nu știu unde mă duc
și nici ce m-a mânat
nici unde o s-ajung
dar totuși am plecat.

Şi mult timp călătorii
prin pustiuri și cetăți
până când, seara, zării
un loc uitat de toți.

Un câmp gol, neumblat
doar de lună și de stele
iar jos un stejar uscat
odihnea sub ele.

Se-ndreptă cu pas grăbit
spre acel copac frumos
dar când mai avea un pic
văzu pe cineva stând jos:

O femeie prea frumoasă
cu lacrimi împodobită
de-o durere era arsă
și plângea necontenită.

– De ce plângi tu, Doamnă a nopții?
Rogu-te, spune-mi tu mie
De-ți ascult durerea vieții
poate mai bine o să-ți fie.

– Lasă-mă străine tu
Plâng că nimeni mă iubește
m-a iubit odată Vântu’
dar nici el mă mai dorește.

Mânat de un sentiment străin
tânărul se așeză
lângă ea și cu un lin
dulce glas o consolă.

Împins de milă mângâie
pe femeia lăcrimândă
peste păr îi adie
a lui suflare blândă.

Pe umeri îi așeză
a sa dulce răcoare
iar ea capul ridică
împinsă de-o stupoare:

– Cum tu sufli acum pe mine
ca să îmi alini durerea
tot așa, la fel ca tine
era demult adierea.

– Odata Vântul îmi sufla
cu o dulce-mbrățișare
dar acuma nimenea
de mine nu se doare.

– Oh, Doamnă a nopții, eu
mă dor de tine mult
și din tot sufletul meu
vreau, cum pot, să te ajut.

Şi petrecură împreună
pân-ajunseară sub stele
își spuseră noapte bună
și-adormiră tot sub ele.
***
Şi-a doua noapte tot la fel
și deja a treia
încet înțelese el
că iubea femeia.

– Atâta drum am străbătut
de când casa-m părăsit
căutând neîncetat
dorul spre a fi plinit

– Iar acum ‘n amorul meu
mi se pare că-mplinirea
este doar ca tu și eu
să ne împlinim iubirea.

Şi ea, luptând să nu o facă
oricum se îndrăgosti
și din blestem avu să nască
o dragoste spre a pieri.

– Voi muri nefericit
de nu te voi avea
in tine doru-i plinit
si vrea sa fi a mea.

– Dar tu șaptâișpe ani ai
iar eu, treizeci și doi
nu se poate, spun cu vai
să ne iubim noi.

– Stiu, of, că nu este bine
știu că nu se poate
dar tu rămâi cu mine
și uită de toate.

Şi-și trăiră amorul lor
ca-ntr-un vis de noapte adâncă
ca doi oameni care vor
doar în brațe să se strângă.

Şi sub stejar noapte de noapte
își împlineau un dor:
îmbrățișați, în șoapte
își declarau amor.

Iar ea își pleca
capul pe-al lui piept
și ușor adormea
și el, încet, încet.

– Tu mi-ai făcut zilele chin
și noaptea fermecată
pentru asta aicea vin
pe seară-ntunecată.

– Veneam și-nainte, odată
când eram de vârsta ta
doar o suferindă fată
și Vântul mă alinta.

– Mă cuprindea toată-n sine
ca-ntr-o a ta îmbrățișare
și atunci ‘mi-era mai bine
aveam și eu o alinare.

– De-aș fi fost eu acel Vânt
m-aș fi făcut iute om
aș fi venit pe pământ
ca-mpreună noi să stăm.
***
– Haide să fugim departe
de toți, de această lume
căci ea ziua ne desparte
și de-ar ști, multe ar spune.

– Bine, haide să fugim
departe de judecată
liniștiți să ne iubim
nimeni să nu ne despartă.

Şi-ntr-o seară se-ntâlniră
sub același pom frumos
și spre un nou drum porniră
amândoi, mergând pe jos.

– De-acum rămânem împreună
mai mult ce putem dori
decât ținându-ne de mână
pas cu pas a ne privi?

Dar când luna era mai sus
și stelele străluceau
avură un cuvânt de spus
vocile care tăceau:

– Dar tu șaptâișpe ani ai
iar eu, treizeci și doi
nu se poate, spun cu vai
sa ne iubim noi.

– Ştiu, of, că nu este bine
știu că nu se poate
dar tu rămâi cu mine
și uită de toate.

– Mă topește acest amor
și din suflet îl doresc
dar în conștiință am să mor
dac-o să-l împlinesc.

– Fară tine e pustie
această viața de blestem
lasă dragostea să fie
să ne îmbrățișem.

Şi așa, se-mbrățișară
își spuseră un cuvânt:
– te iubesc- se sărutară
și-adormiră pe pământ.

Dintr-o dată tresări
Soarele era pe cer
împrejur atent privi
nu era nima lânga el.
***
Într-o noapte ea se-ntoarse
pe-acel deal uitat
lacrimi începu să verse
cu-n greu suspinat.

Amintirea blestemată
unei iubiri ne-ngăduite
o făcu-n genunchi să cadă
în lacrimi necontenite.

Târându-se, se odihni
sub acel bătrân stejar
iar atunci ceva simți
Vântul, bătea iar.

Împins de milă mângâie
pe femeia lăcrimândă
peste păr îi adie
a lui suflare blândă.

Pe umeri îi așeză
a sa dulce răcoare
iar ea capul ridică
împinsă de-o stupoare:

– Unde ai fost atâta timp
Vântule nevinovat?
Eu aici am tot venit
eu pururea te-am așteptat.

– Atâția ani nu am simțit
a ta îmbrățișare
însă alta am găsit
și-acum, că nu-i, mă doare.

– Oh, Vântule, de-ai fi tu om
de-ai avea suflet și trup
ca-mpreună să purtăm
al vieții acestei jug!

Atunci suflarea se făcu
o tristă adiere
Vântul, tremurând tăcu
atingându-i fina piele.

De Alexandru Popescu