Viata mea, pe aceste meleaguri terestre, a inceput intr-o dupamiaza ploioasa, de septembrie, zi  in care fara sa doresc si fara ca, macar, sa stiu si fara sa inteleg ce se intampla, m-am nascut.

Ar fi trebuit sa ma comport ca orice nou nascut. In bratele doctorului, sa plang si dupa ce primeam o plama peste fund, adica, botezul nasterii sa fiu luat de mama, fericita ca ma are, in brate. Insa eu nu am plans si nu am scos nici un sunet, pentru ca eram preocupat cu altele.  Cordonul ombilical, ce ma sugruma si ochii iesiti din orbite, era premise clare ca vizita mea pe pamant, era de scurta durata, iar eu trebuia sa plec, deja, spre alte emisfere, As fi vrut, probabil, sa plang, sa tip, dar, dar vanat, cum eram nu mai aveam putere.

Doctorii, au reusit, intr-un final, sa scape de cordonul ala. Am inteles ca a durat cam mult, iar parerea mea este ca, la inceput au incercat sa taie cordonul, de la mama. Aste era, trebuie sa recunosc, destul de difícil. Era, acolo, un doctor mai dibaci, care stia bine sa manuiasca foarfeca, sa patrunda, pe unde iesisem, sa ajuga tocmai acolo, cu foarfecul, in mana, sa ghiceasca, sa pipaie, sa taie. Dar cum,  ca i-a fost greu, evident, cu foarfeca in mana, au gasit ca e mai bine, sa taie, de la mine, de la buric. Si-atunci, au inceput, banuiesc, sa desfaca, in sfarsit, cordonul meu, de dupa gat, o data, de doua ori, de trei ori… Iar daca, totusi, am inceput sa dau semne, de viata, cel mai bun doctor, chirurg, a taiat, cu grija, cordonul meu ombilical. Si uite asa, au reusit sa ma aduca, la viata, iar eu, usor, usor, am capatat culoarea rozalie a pamantenilor, nou nascuti. Despre injuraturile pe care le-am tras atunci, nu este cazul ca sa scriu. Si asta, pentru ca nu prea mai tin minte si apoi nu ar fi educativ, sa reproduc limbajul unui copil, nou nascut, care, fie vorba intre noi si-a facut-o cu mana lui. Pai, cum credeti ca puteam ma sugrum? Simplu. Stand, pe acolo si nerabdator fiind, de atata timp, ma cam plictiseam. Si am inceput sa ma joc cu un furtunas, pe care, l-am vazut, plecat de acolo de undeva si care se oprea in abdomenul meu. L-am infasurat odata, in jurul gatului si mi s-aparut distractiv.

Apoi l-am mai infasurat, odata si mi s-a parut haios si cum stateam eu asa…, deodata aud: “Pregateste-te pentru debarcare”. “Eii”!, zic eu, “ce debarcare, am tot timpul”. Si nici bine nu gandesc ca simt ca sunt tras de un curent ciudat, in jos. Nu am mai avut timp sa imi desfac cordonul, din joaca mea. De restul, nu mai stiu. M-am trezit, undeva, intr-o lume imensa cu lumini orbitoare si capete zambarete, care ma priveau ca pe un ciudat,venit de pe o alta lume. De parca nu era asa…Care

vasazica, in sfarsit, ma nascusem. Parea o zi frumoasa, pentru toata lumea. Priveam, prin ceata, cu mare mirare, figurile ce se aplecau, asupra mea, care zambeau, gangureau si se prosteau. Eu, nu tin minte sa fi fost foarte fericit, iar daca ma gandesc bine, nu tin minte nimic. Au trecut, de atunci, 54 de ani, cinzecisipatru de ani…, de cand Dumnezeu sau nu stiu cine, au hotarat sa ma trimita pe pamant, cu un scop bine definit(¡!). Privesc , cu ochii mintii, istoria vietii mele, de pana acum si incerc sa inteleg, sa vad, sa stiu.. Incerc sa ma aplec asupra fiecarui  fapt, mai important, al vietii mele, sa-i deslusesc sensul…

Ei bine, odata ce am aparut, planul cu mine era simplu: sa fie foarte complicat. De mic, chiar inainte sa ma nasc, am fost inzestrat cu un talent, pe care il transmiteam, instantaneu si celor de langa mine. Arta de a-mi pune bete in roate. Arta de a-mi face lucrurile, complicate, cand ele ar fi simple, arta de a mi le face mai complicate, atunci cand ele sunt, deja, complicate.

Venisem, pe pamant, dar rostul nu prea mi-l gaseam, asa ca era cazul sa o roiesc. Ai mei parinti, se cam hotarasera sa divorteze, adica nu erau, deloc, in relatii bune, iar cu mine, pe capul lor si cu probleme mele, viata lor era un pic mai grea.

Acum, stau si gandesc, ca planul ar fost, intr-adevar, bine facut

Ca viata  mea era mai grea, cine sa inteleaga, atunci. Lucrurile, fara ca cineva sa ma intrebe, au evoluat, iar eu eram, dupa un an si ceva, de viata terestra, imbracat, in costum nou, de gips. Din cap pana in picioare, acesta era singurul meu costum, pe motiv ca aveam o afectiune a oaselor, grava, fara sanse de recuperare, dar unii doctori, mai destepti, spuneau ca as avea encefalopatie infantila. Hm! Nu trebuie sa fii doctor si nici nu trebuie sa ai foarte multe cunostinte medicale, sa intelegi ca asta ar insemna, o problema a creierului, a encefalului, mai exact.

Adica encefalulul ar fi nedezvltat, adica as fi fost, un pic, retardat. Asta imi mai trebuia. Cu parintii in divort, imbracat in costum de gips si cu creierul varza…ia si descurca-te in viata… Pana la urma, totul s-a terminat cu bine, dar o lunga perioada, de timp, am fost purtat, de mama sau de tata sau de Nela, sora lui tata, prin spitale, policlinici, clinici si alte locuri, unde poate, poate s-o gasi un leac. Si cum de mic am fost un ghinionist, dar cu noroc, un doctor de oase, din Eforie Sud, m-a vazut, s-a strambat, a ridicat din spranceana stanga, s-a scarpinat in barba si l-a privit, pe tata. Apoi, m-a privit din nou si bagandu-si adanc mainile in buzunarele halatului alb, de spital, s-a indreptat spre geam privind spre cer. Era clar. Soarta mea fusese hotarata. Doar o experienta, nemaifacuta, avea sa ma salveze…sau sa ma trimita, de unde nu venisem.

Au descoperit, intre timp, ca odata ce tresaream la zgomote, distingeam culori sau faceam diferenta dintre lucruri,

Totusi, creierul meu, functiona sau cel putin avea sanse sa functioneze, nsa costumul de gips, l-am purtat aproape un an. Nu imi amintesc, dar inteleg ca m-am chinuit si am chinuit si pe altii. Care mai de care, daca avea timp, ma plimba pe la doctori, infirmiere, spitale, parcuri, acasa sau la alta casa…

Ok. Am fost salvat.  Cu oasele s-a rezolvat. Dupa, aproape un an, gipsul a fost dat jos si pe ici pe colo, cu tot cu piele. Nu conta. Asta se rezolva. Asa cum s-a rezolvat si cu restul… In timp. In timp, am crescut. Ai mei erau despartiti. Mama o avea pe Cami si tata ma avea pe mine. Dar tata, intre timp, o avea si pe Paula, noua lui nevasta. Eram cu ei, eram intreg si ma comportam ca un copilas de 3-4 ani. Vioi, neastamparat, ca orice copil.

Poate prea vioi si mai mult decat atat, cu o pofta de cunoastere de neoprit. Lumea inconjuratoare, oamenii, lucrurile. Lucrurile din casa, imi amintesc, erau fascinante. Eram lasat singur si gaseam lucruri cu care sa imi pierd timpul, dar nu sa-l irosesc degeaba. Un ceas, un aparat de radio, un televizor…Acestea erau lucrurile pe care incercam sa le inteleg. Precocitatea mea si curiozitatea asupra acestora sau asupra oricarui lucru care reprezenta masinarie, tic-tac…ceva, erau de nestapanit. Pana veneu de la serviciu, ceasul era gata sau televizorul era demontat sau radioul era bucati. Eram, oarecum, satisfacut si pentru o satisfactie deplina, primeam si rasplata muncii mele. Chelfaneala de rigoare. Paula, fie-i tarana cat or vrea zeii sa fie, de usoara, era specialista in pedepse, altoiri si alte metode de indreptare a caracterului meu, mereu in cunoastere.

Era aceiasi problema, ce ma va urmari toata viata. Arta, mea, de a-mi baga, singur, bete in roate.

*

S-a gasit, apoi, solutia ideala, chiar salvatoare, pentru mine. Asta dupa, inca un incident, care a facut ca sederea mea in locuri civilizate, sa fie imposibila. Ea, Paula, nevasta tatalui meu, bun, satula de desele mele interventii, la ceasul de masa, televizorul cu lampi sau radioul, care imi amintesc ca era cam cat un cuptor cu microunde, al zilelor noastre, dar si de desele batai, pe care mi le administra, a hotarat sa ma tina pe terasa imobilului, cat timp erau plecati la serviciu. Imi amintesc ca imobilul, era, undeva pe actualul bulevard Mamaia. Intr-una din zile, lasat fiind, acolo pe terasa blocului cu vreo doua trei nivele, normal ca, la inceput, mi s-a parut interesant. Luam cate o caramida sa o bucata de zid, de pe terasa, ma aplecam si ii dadeam drumul, pe caldaram. Urmaream traiectoria, atarnat de balustrada si vedeam cu caramida pocnea caldaramul, scotand un nor de praf alb si un zgomot, cu-o pocnitura infernala, ce ma incanta. Imi inchipuiam ca aruncam bombe, care explodau, omorand inamicul. Dar asta, dupa un timp, nu a mai fost interesant, mai ales ca imi era si greu sa smulg, sa gasesc pietre, caramizi sau orice , care odata aruncate facea praful si zgomotul dorit, Si atunci, am inceput sa prospectez, mai bine, locul. Iar in partea cealalta era inca un zidulet, nu foarte inalt.

Iar dincolo de el, niciodata nu am stiu ce se afla. Asa ca atunci, in ziua, care avea sa-mi schimbe destinul, am sarit, odata si inca odata, pana am reusit sa ma agat, de zid. M-am prins, bine, cu amandoua mainile si iata-ma sus, peste zid. Era o priveliste incredibila. Venea in panta, acoperisul si apoi strada, tot orasul. Iar eu, am coborat pe zid, spre panta, usor,usor, sa fiu mult mai apropape de margine. Inima imi batea dar intrase in functiune, deja, talentul meu innascut, de a-mi pune bete in roate si eu coboram usor, pe vine, pe fund, cat mai aproape de margine. Apoi, am stiut, am simtit ca nu mai am scapare. Nu mai puteam sa urc iar haul se facea tot mai mare, mai aproape. Cu mana dreapta si apoi si cu stanga, ma tineam de o bucata de uluc, sa nu alunec, sa nu cad, de acolo, de sus, lungit fiind, pe burta. Stiam ca daca voi cadea, voi face la fel ca pietrele si caramizile pe care le aruncam. Am inceput sa plang si sa tip. Nu stiam daca cineva ma aude sau daca cineva ma vede, dar stiam ca trebuie sa ma tin, pana cand, un om, o fiinta, ceva sau cineva, va veni, sa ma salveze. Si a venit, tin minte un militian, iar eu aveam spume la gura, de plans, de frica, de sete, de asteptare. Aceea a fost ziua, cand inca odata am fost salvat, dar care a determinat mutarea mea, la tara, la Cudalbi