Un altfel de prolog..

Nu îmi este teamă de moarte. Ci de ideea de a muri. Aş putea muri în atât de multe moduri, încât atunci când mă gândesc la moarte un nou gând mi se iveşte în minte. Şi mă gândesc foarte des la asemenea idei într-un fel eronate pentru că sunt lipsite de fundament şi au fost extrase din prea puţină raţiune. Notorietăți de gânduri ireversibile îmi străbat mintea în căutare de un lăcaş în care să încolţească atât cat îşi permit. Şi atât cât le permit eu dacă aş avea control asupra minţii. Însă nu am, nu în totalitate. Nu le pot ordona gândurilor să se aşeze în ordinea pe care în mod deliberat o aleg sau pur şi simplu să le spun să dispară complet.

Nu sunt sortită să fiu fericită. Bănuiesc că am ştiut asta dintotdeauna. Ajungem la un moment dat în viaţa noastră când realizăm cât de mult ne-am schimbat şi cât ne-am maturizat; nu mai credem în basme sau Moş Crăciun, nu mai suntem atât de naivi şi inocenţi, am încetat să iertăm şi să iubim aşa cum obişnuiam să o facem, iar cel mai important şi semnificativ lucru este că am uitat ce este iubirea. Acesta din urmă este cel mai dureros lucru pe care inegalităţile vieţii ni-l poate oferi. Nu ştiu când am devenit o cu totul altă persoană, una mai diferită, mai rece. Dar sentimentele mele sunt atât de schimbătoare încât îmi trebuie mai mult de o viaţă ca să aflu cine sunt cu adevărat. Şi nu, încă nu ştiu cine sunt de fapt.

Mi-e frică să gândesc. Să mă gândesc la ceaţa densă şi imperceptibilă ce îmi domină tot mai mult mintea şi îmi acoperă certitudinile. O simt atât de intens şi e atât de puternică, atât de neînvins. Nu ştiu cum s-o controlez, s-o fac să dispară înainte să pună complet stăpânire pe mine. E de-a dreptul frustrant chiar. Nu-mi găsesc locul orice aş face, nu mă simt confortabil oriunde aş merge. Încerc să o ignor, poate aşa îşi va dezvălui singură slăbiciunile, însă ea le ştie deja pe ale mele iar eu, eu sunt incapabilă să fac ceva pentru mine. Cum ar fi să mă salvez. Să îmi salvez sufletul din ghearele celui rău, înainte să mi-l răpească de tot. Ciudat e că nu simt nimic, iar sentimentul de confuzie, acel sentiment când crezi că te-ai pierdut pentru totdeauna, când ai rămas fără speranţe, acest sentiment laconic este aşa de egoist. Mă gândesc că nu am nicio şansă de victorie în această luptă, mă gândesc că voi pierde definitiv şi nu mă voi mai putea întoarce niciodată la ceea ce am fost o dată. Şi voi rămâne doar o amintire. O amintire singură, părăsită, neştiută de nimeni, pe care nimeni nu şi-o va aminti vreodată. Şi voi trece prin lumea asta ca cenuşa luată de vânt şi trimisă cu disperare în neant. Atunci nu voi mai şti nimic, mă voi fi uitat chiar şi pe mine. Voi fi ca un boomerang stricat, care o dată aruncat în braţele destinului imprevizibil, nu se va mai întoarce niciodată la cel carui i-a aparţinut şi de care a avut grijă până în momentul acesta. De asta îmi este teamă. De trecerea timpului, fără să progresez în niciun fel. Iar timpul îmi este limitat pe această lume. Până să plec trebuie, nu, de fapt este imperios necesar, să găsesc o cale de ieşire din închisoarea inexistentă în care mă aflu şi să mă eliberez de lanţurile confuziei.

Mă răneşte lăuntric faptul că apar vulnerabilă în faţa acestei bătălii, în care e posibil să îmi pierd sufletul. De aceea nu pot să mă gândesc, pentru că e prea dureros să mă cufund într-o adâncă meditaţie şi să nu revin la suprafaţă cu un plan de salvare. Nu ştiu cât timp voi fi aşa şi nici dacă o să existe vreun plan de evadare din locul ăsta sinistru şi cinic. Tot ce ştiu e că trebuie să lupt până îmi voi fi împlinit misiunea pe acest pământ iar după ce voi avea libertatea şi independenţa deplină atât de mult dorite, abia atunci sufletul meu va fi gata de îmbarcare în nava către cealaltă lume. Tot ce mai sper acum, e că atunci când o să păşesc pe ultima treaptă a scării voi avea pe cineva care să mă ia de mână şi să nu-mi mai dea drumul niciodată, niciodată.

Povestea începe…

Nu mai este mult până la sfârşitul lumii. Şi când acesta va veni o să realizăm că nu am făcut nimic de care să ne putem mândri, ceva pentru care să se merite că am păşit pe acest sărac pământ. Despre asta e şi vorba aici, despre sufletul rătăcit şi mort al unui biet om care după prea multe suferinţe simţite profund în această realitate crudă ia cea mai importantă dar şi cea mai cruntă decizie din viața lui. Numele acestui om este Kimod. Întreaga lui viaţă a fost o continuă schimbare, iar până să ajungă la o vârstă la care să poată înţelege lucrurile existenţiale aşa cum sunt ele cu adevărat nu a ştiut că a trăit numai în suferinţă alături de necunoscutul incomprehensibil. Momentul decisiv, când este văzut obligat să ia o decizie îi este dat de întâlnirea cu o persoană care îl face să se trezească de la starea de reverie inocentă în care se află.

Există în viaţa unui om o serie de evenimente care sunt strâns legate între ele asemenea zalelor unui lanţ. E adevărat când lumea spune că necazurile se ţin lanţ. Aşa s-a întâmplat şi cu acest băiat. A fost de fapt, o întâmplare care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. În timp ce se pregătea să plece în călătorie pentru două luni la fratele său, în Londra, nişte gânduri venite din adâncul subconştientului său, ceva asemenea unei lovituri de ciocan, îl lovi himeric direct în cap. Şi era dureros de usturător deşi nu lăsase niciun semn. Acest gând atât de neaşteptat îşi făcu apariţia cu o promptitudine de neegalat. Brusc, realiză că defapt ceea ce are el nevoie nu este doar o simplă călătorie pentru a reflecta asupra vieţii sale necontenit de suferindă. În timp ce se gândea la acest lucru, uşa camerei lui se deschise cu un scârţâit şi în prag se ivi fratele său:

-Hei, într-o ora o să o luăm din loc. Eşti gata?

Kimod, îngrijorat, nu putu decât să dea din cap de teamă ca nu cumva să i se ghicească emoţia şi îngrijorarea din voce. Voia din toată inima să nu mai plece nicăieri iar acum se lupta cu gândul că ceea ce s-a hotărât acum câteva zile poate fi cea mai bună decizie din viaţa lui. Dar cum să te lupţi cu ceva ce simţi din tot sufletul că nu este bine şi să ieşi învingător?

Dacă cu o săptămâna în urmă era peste măsură de entuziasmat că o să plece în această călătorie şi cu greu se abținuse să nu îşi facă bagajul de sute de ori, acum, nostalgia cu care îşi punea lucrurile în valiză era extrem de apăsătoare. Îşi luase într-o geantă de mâna câteva cărţi pe care avea de gând să le citească dacă nu chiar şi de două ori. Printre ele îşi pusese caietul de notiţe în care se aflau toate schiţele pentru o eventuală poveste. Dar erau numai începuturi, cioturi, poveşti insipide în care numai despre suferinţă era vorba, suferinţă şi fugă de ceea ce părea un chin. Când puse şi ultima haina în valiză, trase fermoarul obligând lucrurile dinăuntru să se strivească unele de altele împotriva voinţei lor şi se întoarse.

Pe peretele alb, cu câteva linii care porneau dintr-un colţ arătând surparea acestuia, ceasul ticăia parcă în acelaşi ritm cu inima lui Kimod. În lumina slabă a becului ceasul bătea unu jumătate. Afară, întunericul domina străzile pustii şi curtea părăsită a cărei iarbă nu mai fusese tăiată de luni întregi, al cărui ciment erodat de vremea ploioasă se vedea acum ca şi cum ar fi fost pus acolo de un arhitect fără diplomă iar faţada nefăcută încă dădea un aer de monotonie intensă amestecată cu un fel de morbiditate. Nici nu observă cât de repede trecuse timpul, dar în fine, era prea ocupat să-şi pună ordine în gânduri şi să găsească un mod prin care sentimentele sale să nu-şi dea arama pe faţă. Dar erau atât de greu de controlat şi măcar de le-ar fi putut manipula într-un fel. Nu era atât de grav faptul că urma să plece, însă din moment ce există ceva ce îl ţinea cu o forţă imensă de locul ăsta ideea de a-l părăsi îl întrista profund.

Cu puţin timp în urmă, cam după ce sora lui se căsătorise pe la sfârșitul lui iulie cu un tânăr cu un caracter minunat, Kimod avusese parte de acel gen de trăire care te face să reflectezi mult mai intens asupra vieţii tale decât o făceai înainte. O simplă apariţie neaşteptată în viaţa lui i-a stârnit cu stupoare interesul pentru conceptele metafizice. Acest individ despre care vorbesc i-a spus o dată tânărului Kimod: “Nimic nu este pur şi simplu, orice lucru are profunzimea lui şi ca să înţelegi cu acurateţe înlănţuirile tainice, primul lucru pe care ar trebui să îl faci este să dai la o parte straturile de aparenţe de deasupra şi să vezi ce poţi găsi în interior.” Necunoscând acest mister nepătruns încă de mintea lui rudimentară în clipa în care a auzit-o, nu realizase ce vrea să spună mai exact, ci abia mai târziu avea să găsească înţelesul într-o manieră potrivită. E ca şi cum ai vedea o maşină în depărtare şi crezi că vine spre tine, însă ea nici măcar nu se mişcă. Dar pe moment ce te apropii de ea începi să înţelegi că stă pe loc şi te consideri stupid pentru că nu ţi-ai dat seama mai devreme.

Fiind încă pe gânduri şi confuz în legătură cu ce se petrecea în jurul lui, Kimod îşi ridică bagajul târâindu-l iar geanta în care se aflau cărţile şi-o puse pe umăr printr-un salt. Traversă holul, uitându-se cu tristeţe la orice se află acolo, chiar şi pereţii de culoare albă începeau să-i placă. Dar, toată lumea ştie că aşa se întâmplă şi atunci când înveţi pentru şcoală. Aşa şi aici, acum că pleca simţea că o să-i fie dor de toate chiar dacă nu îşi iubea casa foarte mult. În salon îl găsi pe fratele sau, Damian, care încerca să-l convingă pe tatăl lor că reumatismul pronunţat îşi lasă tot mai mult amprenta asupra trupului său. Însă, el nici nu vru să audă de asemenea lucruri. Era hotărât să stea treaz până când cei doi copii ai lui aveau să iasă pe poartă. Damian se intorse şi îl văzu pe fratele său.

-Ah, Kimod! Văd că ești gata. Ți-ai luat rămas bun de la sora ta? spuse cu puțin scepticism în glas.

Da, iși luase la revedere câteva clipe mai devreme. Kari, la cei nouă anișori ai ei duse cu multă îndrăzneală o luptă împotriva somnului, însă suferise înfrângerea. Când Kimod merse în camera ei se apropiase de pat ca să o sărute pe frunte, nici nu a apucat să facă acest lucru că micuța făptură a și sărit la gâtul lui și l-a strâns puternic în brațe.

-Știu că o să iți lipsesc. Așa că te țin acum în brațe cât pentru tot timpul cât vei fi plecat, spuse Kari pe un ton simpatic, de copil.

-Ce copil mai ești! Cică tu o să-mi lipsești! Aș putea trăi fără tine, să știi. Nu, nu te uita cu ochii ăia la mine. Bine, m-ai prins. Nu aș vrea și nici nu aș putea să trăiesc vreodată fără tine, însă știi prea bine că nu am de ales. Trebuie să plec, dar promit că o să iți aduc cel mai frumos cadou pe care îl vei primi în toată viața ta.

-Juri pe inima ta?

-Da, jur pe inima mea.

Şi o îmbrăţişa pentru ultima dată foarte strâns. Îi aşezase capul pe perna pufoasă cu desenele ei preferate imprimate pe faţa de pernă, îi dădu o sărutare pe frunte şi o învelise cu pătura cu acelaşi imprimeu. O iubea şi ţinea la ea mai mult ca la oricine, însă nu îi venea să plângă. Ar fi fost prostesc pentru că nu pleca pentru totdeauna şi chiar dacă nu îi plăceau deloc despărţirile, simţea că o mare parte din el o va lăsa aici, acasă. Era conştient de faptul că abia mai târziu o să simtă ceea ce ar fi trebuit să simtă acum, ba chiar cu mai multă intensitate dar era legat modul în care simte lucrurile. Sentimentele nu vor putea fi niciodată dictate de către raţiune. Ele vin şi pleacă când vor. Şi este esenţial că noi să le acceptăm natura proprie.

Părăsise camera surioarei lui şi coborî scările păşind în salonul unde avea să-şi ia rămas bun de la tatăl lor, un bărbat vânjos, cu o statură solidă, foarte puternic şi cu nelipsita lui mustaţă, pe care nu şi-o mai dăduse jos de mai bine de 20 de ani. Dar chiar şi aşa, îmi imaginez că nu i-ar sta deloc bine fără, căci ar arăta ştirb, asta datorită faptului că nu are toţi dinții în folosinţă, iar atunci când mănâncă sau râde, deseori poate fi asemănat cu un iepure mare şi gras. Anii nu au fost blânzi cu el, dar caracterul îi este puternic şi are o putere de a lua decizii de neclintit şi nu se lasă condus nici atunci când ştie că a greşit. Iar ochii îi sunt mereu trişti şi par a fi atât de întunecaţi încât chiar dacă te-ai uitat atent la ei nu ai putea diferenţia irisul de pupilă. Însă, avea o inimă mare cât să cuprindă iubirea pentru toţi copiii lui. Aşa că, spre apropierea momentului plecării, cu lacrimi în ochi, încercând să se ascundă, dovedindu-şi masculinitatea şi renegându-şi cu vehemenţă slăbiciunea, îi îmbrăţişă scurt pe Kimod şi Damian. Apoi îi conduse până afară unde era maşina cu care aveau să străbată drumul până vor atinge ţărmul din Sudul Angliei. Se însărcinase să le deschidă poarta, făcând astfel un ultim efort pentru ei. Maşina pornise. Farurile trimiteau lumina în neant formând fascicule mici de lumina creând turbulenţe în aer.

*

“Vino” îi şoptea o voce. “Mai aproape, haide, nu-ţi fie teamă.” Necontenit se auzeau ecouri de glasuri abia rostite. Nu ştia cine îi vorbea, unde se află. Însă inima -deşi în asemenea cazuri ar fi trebuit să îi sară din piept la intensitatea cu care bătea de obicei în situaţiile de o asemenea anvergură- era liniştită, pulsul era normal, se simţea ca şi când s-ar fi aflat într-un loc numai de el ştiut, unde se simţea protejat de o mană ce provenea de nicăieri. Continuă să păşească în liniştea taciturnă cuprinsă de o beznă covârşitoare. În clipa următoare îşi auzi numele. Vru să se întoarcă brusc, dar căzu pe pământul rece. Nu căzuse, ci mai degrabă îl împinse cineva. Îl trântise o forţă ce venea din spatele lui, o umbră. Îi recunoscu vocea atunci când îi vorbise din nou. Părea a fi a fratelui său.

-Kimod. Trezeşte-te, Kimod. Zgâlțâindu-l, Damian încerca să îl trezească şi să fie atent la drum.

-Ce s-a întâmplat? spuse Kimod, frecându-se la ochi în timp ce se obişnuia cu lumina puternică. Mă simt că şi cum capul o să îmi explodeze în orice clipă.

-Vorbeai în somn şi ai transpirat tot. Parcă mormăiai ceva. M-am speriat, aşa că am zis să te trezesc. Se făcuse oricum ziua.

-C..ce am spus?

-Nu ştiu, mi-a fost imposibil să desluşesc frazele tale neterminate. Doar cuvinte indescriptibile.

-Ah, ştii doar că urăsc drumurile lungi. Să nu te miri dacă leşin după ce o să vărs pe bordura de curând ştearsă de praf.

-Mai avem câteva ore bune. Rezistă!

Vremea era foarte urâtă, norii de un gri auster anunţând ploaia. Kimod se gândea la visul îngrozitor de mai devreme. Dacă ar fi fost prima dată când avea un astfel de vis, nu ar mai pune aşa mare preţ pe lucrurile astea nesemnificative. Însă nu e prima dată. În ultimul timp a avut cele mai ciudate vise şi îi e ruşine să spună cuiva ca nu cumva să creadă că e ridicol. Este o chestiune ciudată legată de vise. Trebuie să îţi doreşti foarte tare, viu, puternic, astfel încât să visezi la ce anume te-ai gândit atâta amar de vreme şi care parcă îţi contopeşte gândurile şi te transformă în urmăritor de zahiri. Efuziunile de care a avut parte în perioada precedată de hotărârea pe care o luase, îl pătrunse într-un labirint al nesfârşitelor speranţe deşarte din care anevoios mai putea ieşi. Frământările imanente au fost declanşate şi au fost trimise într-o soarta latentă. Visele relative, gândurile irefutabile, sentimentele tulburate, îl făceau pe Kimod să se simtă că şi cum ar fi străpuns zidurile timpului şi ar fi aterizat într-o prăpastie a imobilităților.

I se păru că drumul monoton îl duce spre o destinaţie unde va putea răzbi peste toate impedimentele, dar era doar un gând. Un gând iluzoriu. Cuprins de ineficacitatea de a duce aceste simţăminte la o consecinţă justificată, nu observă că Damian începuse să vorbeasca cu el.

-..şi mă gândeam că ai putea face tu asta în locul meu. Kimod?

-Hm?

-Deci vrei? Repetă el succint.

-Desigur. Ce anume? spuse el pierdut.

-Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fratele meu mai mic, însă îmi este imposibil să mai discut ceva cu tine. Eşti bine?

-Binele este un concept relativ. La fel este şi răul. Uneori mă gândesc de ce nu începem să le inversăm. Poate ar părea ciudat, dar ar fi o întrebare mult mai pluzibilă. Mulţi oameni au conştiinţa legată de această idee eronată, că binele şi răul sunt noţiuni concise, lapidare, ermetice. Când, de fapt, ele nu sunt decât nişte noţiuni inventate pentru a pune lucrurilor un nume. Nu există bine şi rău, ci situaţia din spatele lor. Ceea ce noi creeăm au fost intitulate astfel că lumea să creadă în ceva anume şi nu doar într-o circumstanţă luată de vânt.

Damian, stând o clipă pe gânduri, reuşi în cele din urmă să spună ceva:

-Mereu am crezut că tu eşti un copil adoptat. Şi poate e aşa, nu am de unde să ştiu. Însă ce ştiu cu adevărat e că tu ai avut dintotdeauna această capacitate de a-i face pe oameni să creadă că lumea asta nu este făcută pentru tine.

-Nu, adevărul e că eu nu sunt conceput pentru lumea asta.

Şi-au continuat drumul într-o tăcere mormântală. Poate că ceea ce a spus Damian este adevărat. Poate chiar a fost adoptat. Este posibil să fii singurul din familie care merge împotriva curentului şi să nu crezi că eşti de pe altă lume? Cred că asta înseamnă să ţii cu putere lanţurile nonconformismului şi să nu laşi pe nimeni să-ţi perturbe cu neştiinţa lor, cugetările cele mai profunde. Neputinţa lui Kimod de a schimba cursul gândurilor sale este mai mult aşezată pe un amalgam de decizii decât pe ceva precis.

Se întâmplă uneori să vrei să visezi anumite lucruri şi nu să le trăieşti. Pentru că, dacă pui prea multă importanţă în ceea ce creezi la un nivel intangibil, realitatea sesizabilă va sfârşi într-o dezamăgire deprimantă. Avea o concepţie Kimod, la un moment din trecut; şi a început să pună în ea atâta existenţă ca şi cum o simţea cu adevărat şi plenar. Însă nu era altceva decât o greşeală a raţiunii, o progenitură ratată. De atunci nu a mai făcut greşeala de a-şi însuşi asemenea lucruri lipsite de un temei bine construit.

Maşina se opri. Fusese parcată în proximitatea unui micuţ local ticsit de oameni, a căror ferestre ofereau imaginea unei mari întinderi de ape. Dimineaţa, pe debarcader, se putea observa prin limpezimea unui ochi de cristal cum soarele sărută marea lăsând-o copleşită de frumuseţea acestuia, iar norii pufoşi parcă se scurgeau în apă împleticindu-se cu valurile uriaşe. Însă noaptea, întunericul domnea peste lumea cufundată în negura serilor târzii de vară, şi palierul îngust, înghiţit de imensul debarcader, era uşor luminat de becurile felinarelor, pâlpâind la comanda naturii armonice.

Damian, uşor iritat şi obosit din cauza drumului extenuant de lung,privi la fratele său studiindu-i fizionomia. Oscila între a-l trezi şi a se duce să-şi cumpere ceva de băut. Hotărî, în cele din urmă, să intre în local şi să se întoarcă înaintea trezirii lui Kimod. Mai erau câteva ore până ce feribotul avea să părăsească ţărmul deci nu era îngrijorat ca el să doarmă până atunci. Coborî din maşină. Simţi vântul mângâindu-l -acelaşi vânt care bătea şi se lupta cu marea, rezultând într-un sfârşit năvală în apele agitate- şi intră în partea din dreapta a localului unde era barul.

Între timp, Kimod se întoarse pe o parte şi pe cealaltă simţindu-se tot mai inconfortabil. Se dădu bătut. Deschise ochii în lumina puternică a zilei şi decise să iasă din maşină. Se apropie de port cu paşi înceţi. Privea cum oamenii treceau, se uitau şi îşi continuau drumul cu efuziuni anoste. Prea puţini admirau aspectul atrăgător dar totodată rece al oceanului. Sunetele scoase de pescaruşi împietate cu ciocnirile valurilor de zidurile cheiului îi ajunseră la urechi sub forma unei melodii compuse de lumea materială. Ajungeau numai atât de puţine lucruri ca să potolească sufletul unui nenorocit solitar.

-Iar ai privirea asta!

Furat de natura copleşitoare, nu observă când Damian se apropiase de el.

-Ce privire?

-Cea de mai devreme. Cea de stăpân dar şi slujitor al lumii. Erai atât de concentrat de parcă venerai ceea ce priveai. Contemplai cerul, apa şi tot ce e în jur ca şi cum le-ai fi făcut tu, şi acum, în a şaptea zi ai hotărât să te odihneşti şi să priveşti mândru la ceea ce ai creat.

-Păi, vezi tu, nu numai că pentru noi au fost create tot ceea ce vezi în faţa ta dar tot noi avem control asupra lor. Le putem distruge sau le putem înalţa pe un piedestal, transformându-le în ceea ce a fost la început. Lumea asta a fost concepută pentru omenire, ca să o stăpânească aşa cum un rege este împuternicit să aibă grijă de regatul său. Dumnezeu a pus omul în mijlocul acestora si i-a oferit puterea de a alege. Adesea, omul alege calea distructiva. Dar ce a mai rămas natural şi artistic în afară de ceea ce vezi în faţa ta?

Damian dădu să spună ceva însă persoana care se ocupa cu îmbarcarea în siguranţă a maşinilor care voiau să treacă prin canal, anunţa plecarea în jumatate de oră.

-Ăştia suntem noi. Te-ai mai relaxat puţin? întrebă Damian cu îngrijorare în voce.

Kimod încuviinţă scurt din cap. Şi porniră la drum.

*

Așa-zisa călătorie nu avea să fie una care să se sfârşească cu bine ca cele din poveştile cu final fericit. Nu! era ceva mai mult de atât! Mai profund… O idee îngropată într-un pământ fertil, aşteptând să încolţească pentru ca mai apoi s-o ispravească printr-un pragmatism emfatic. Conservat pentru un timp îndelungat, acest gând delirant, izolat a devenit pentru Kimod un tunel fără cale de întoarcere.

Odată ajunşi pe celălalt mal al strâmtorii ce desparte ţinutul francez de pământul anglican, în inima lui Kimod se strecura subtil o cantitate abia perceptibilă de nesiguranţă. Ar fi vrut să o împărtăşească cu cineva, ca să mai reducă din frământările oprimante dar el nu credea în aşa ceva. Nu credea că sufletul său înlănţuit poate fi eliberat de nişte cuvinte rostite. Astfel, şi-a pregătit temeinic un caracter taciturn şi prefera să sufle în vânt în loc să vorbească cu oamenii. Vântul ar fi tăcut, l-ar fi ascultat. Numai pustnicii lunatici l-ar putea întelege şi i-ar putea accepta manifestările pierdute.

Cel mai precoce aspect, de fapt, încă nu l-am scris. Înainte de hotărârile labile ale acestui băiat insolit, Kimod a pregatit toate lucrurile pentru un motiv preeminent celorlalte. Îşi pusese înrâuririle în nădejdea că va reuşi să salveze un alt suflet captiv. Nereuşita l-ar putea duce pe culmile exasperării dar dacă ar dispărea nici măcar el nu va putea şti ce s-a întâmplat cu lumea pe care a lasat-o în urmă, printre dâre fine de praf. S-ar uita cu ochi regretabili înapoi, dar intrinsec, ar fi devenit desăvârşit. Mult doritul rost inextricabil.

Era deja noapte cand ajunseră la casa fratelui său. Deschizând uşa, ceasul ticăia pentru casa cufundată într-o solitudine ameninţătoare. Paşii sunară în gol ca şi cum ar fi păşit într-o biserică la miezul nopţii, auzindu-se ecoul acestora din fiecare colţişor. Intrară într-un culoar lung, luminat doar de lumina obscură venită de afară. În aer plutea un miros de mobilă veche amestecată cu aerul viciat. Nu mai stătură mult şi începuseră să urce bagajele în camerele lor. Urcară scările cu zgomot şi tot ce s-a mai auzit a fost doar sunetul făcut de uşile lor când au fost închise cu o neliniştită fragilitate.

*

Kimod îşi legase singur lanţurile în jurul sufletului său. Nu mai avea de ce să-i fie teamă acum. Paşind în beznă se gândi la Kari, a cărei dorinţă nu va putea să o îndeplinească niciodată. Şi totuşi i-a promis, ar trebui să se ţină de cuvânt; la tot ce se putea gândi cand a făcut lucrul ăsta e că uneori e mai bine să faci promisiuni defetiste decât să pleci cu un stil fad în manifestare. Şi poate va întelege, cândva.. .În minte se perindau amintirile atinse de un parfum al tinereţii. Se gândi la Damian, şi la tatăl lui -care nu s-au putut împăca cu ideea de a fi un sihastru într-o lume plină de oameni şi care pretindeau că parcă începuseră să-l cunoască dar ei habar nu aveau de nimic. Însă îi lăsă să vorbească. Acum, era rândul lui să aibă puterea ultimului cuvânt în mâini. Aşezase cu atenţie bucata de hârtie pe masuţa din hol şi aruncă o ultimă sfâşietoare privire spre camera fratelui său. Deschise anevoie uşa de la intrare. Oraşul era îngheţat. O beznă covârşitoare, un abis al libertăţii. În scrisoarea cu numele tatălui său erau aşezate cuvintele:

“Mi-a fost sfâşiat sufletul. Pun capăt eternei suferinţe, încetând chinul pe care l-ai îndurat pentru a mă avea. Povara, prin aceste cuvinte,va fi înălţată şi nimeni nu va mai şti de ea…”

La sfârşit, salvând sufletul lui, l-a eliberat şi pe al său..

De Gălățanu Alexandra