Lasă-mă să-ți spun o poveste despre tatăl meu..
Înainte de toate, aș vrea să clarific faptul că ceea ce o scriu este legat strict de efuziunile tatălui meu, dar nu și de faptul că nu mai există nimeni în lume ca el. Desigur, sunt si excepții. O să transpun povestea tatălui meu în eseul ce prevede caracterul unui tată născut în a doua jumatate a secolului XX.
Tatăl meu, un trecător pasibil prin comunism, cunoscând astăzi democrația și libertățile conștiinței, parcă își dorește să nu fi cunoscut niciodată acestea din urmă. Trăiește în trecut fără a-l fi renegat vreodată. O dată mi-a mărturisit, în urma unei discuții aprinse, că el mă educă așa cum a fost și el educat de către bunicul meu, afirmând cu vehemență că își dă toată silința să îmi ofere ceea ce tatăl lui nu a putut. Însă, nu este un retrograd în totalitate. Acceptă progresul și în același timp îl respinge cu anumite reticențe. Tatăl meu, cel care nu s-a desprins niciodată de viciul său, acela de a fuma la gura sobei, așa cum făcea bunicul meu în zilele urâte de comunism; tatăl meu, cel care alimentează imprimanta astfel încât calculatorul să funcționeze deși ele nu au absolut nicio legatură în această privință; tatăl meu, cel care nutrește o ură justificabilă pentru unele melodii din ziua de azi și încearcă să reînvie ritmul melodic din trecut așezându-i pe Beatles-și, Frank Sinatra ori Queen pe un piedestal, locul care li se cuvine; tatăl meu, cel care nu s-a dezobișnuit întru totul de unele rutine și care nu încetează a mă face să înțeleg cât e de important să am credință profundă și puternică; tatăl meu, cel care m-a învățat că nici un om, fără excepții, nu ar trebui să fie lipsit de integritate și că respectul ar trebui să fie așezat pe prima treaptă a ierarhiei sociale. Tatăl meu, portretul tuturor taților care și-au trăit jumătate din viață în secolul trecut încercând să se adapteze la noile cerințe ale epocii noastre.
Anevoie dar victorios, tatăl meu a reușit să pătrundă în cele din urmă în ceea ce se poate numi astăzi tehnologie, apăsând primul buton al tastaturii și mișcând mouse-ul ca un copil inocent care învață îndeletnicirile artei de a scrie cu stiloul.
Mereu s-a vorbit despre tați, cum că ei ar fi stâlpii familiei. Astăzi, nici vorbă despre așa ceva. O femeie se poate întreține la fel de bine și fără ajutorul unui bărbat. Acum, femeia nu mai este atât de vulnerabilă și neputincioasă cum a fost odată. Concepția despre familie s-a schimbat considerabil. Un singur lucru rămâne de neclintit totuși, anume că niște oameni nu trebuie să poarte aceleași gene ca să fie o familie. Umblând prin lume poți găsi acei membrii ai familiei pe care nu i-ai avut niciodată. Cunoscând oameni, îți vei cunoaște familia.
Obișnuiam să cred că familiile sunt asemenea vacanțelor: cu cât sunt mai departe cu atât le iubești mai mult. În teorie, poate fi adevărat dar un gând mă duce în postura comprehensibilă a proverbului spaniol care spune: „Familia e o frânghie ale cărei noduri nu se desfac niciodată”. Prin urmare, joncțiunile familiale vor rămâne pregnant în sufletul omului oricât de departe s-ar duce. Dumnezeu a creat această legatură inefabilă care nu poate fi ruptă sub nicio formă. A doua cea mai importantă poruncă: “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” face referire la orice formă de iubire, fie ea eros ori philiae deci și la iubirea familială. În prisma acestor cuvinte se pune în perspectivă iubirea față de oricine. Oricine poate fi un simplu om sau un frate sau un străin. Revenind la ideea de mai devreme familia o poți găsi oriunde dacă îți deschizi sufletul și privești la oamenii care sunt fix lângă tine. Ca o notă de subsol mi-aș consolida afirmațiile prin intermediul unor cuvinte rostite de un onorabil dascăl care odata mi-a împărtășit perspectiva sa asupra topicului respectiv:”Poate că nu îți iubești familia, poate vrei să fugi de ea și poate într-o zi vei reuși; însă oriunde vei merge vei avea nevoie de o familie și cu desăvârșire îți vei face una.”

De Gălăţanu Alexandra