Existenţã evanescentã

Omul cãtre existenţa sa:

– Îţi simţi ivirea grãbitã
Tresari neobositã,
Înduri şi ierţi
Clipeşti plãpând
Sau zaci tãcând.
Aştepţi o razã vie,
Învãluitã-n bucurie
Şi presãratã cu melancolie.

Existenţa cãtre om:

– Eşti doar o clipã suspendatã
Un gând fugar ce mult aleargã
Sau o speranţã palidã şi fadã.
Te-ntinzi cât poţi s-ajungi o stea
Dar simţi cã cerul nu te vrea
Te înfiori şi-ncerci din nou
Dar, spre amarul tãu realizezi de fapt
Cã, uneori,
Este de-ajuns
Sã poţi sã zbori…
Sã poţi visa neîncetat
Oricât ar fi drumul de surpat!
Atunci îţi vine o idee,
Şi astfel poţi s-ajungi la stele!
Nu te grãbi sã le admiri,
Vãzându-le strânse-n ciorchini,
Ci spune-i cugetului tãu,
Cã e de-ajuns sã poţi trãi…fãrã sã ştii mii şi mii de prostii
Ci doar o vorbã de a mea :”Sã nu uiţi în viaţa ta,
Cã orice-ar fi…tu ai sã poţi muri
Cu inima-mpãcatã c-ai fost om!”

De Andrada-Cãtãlina Stãnescu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.7/10 (17 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 12 votes)
Existenţã evanescentã , 5.7 out of 10 based on 17 ratings