Pribeaga Laissie…

Motto:”Omul înfloreşte ca floarea de pe câmp” (Psalmi 103,15)

Încă de acum doi ani, când văzuse lumina zilei, micuţei Laissie i se adusese la
cunoştinţă că oamenii sunt de două feluri: buni şi răi. Cei buni se iubesc între ei
şi au grijă deopotrivă de păsările şi animalele din ograda lor, aşa cum Dumnezeu are
grijă de păsările cerului să nu moară de foame şi, alături de oameni, animalele să
se înfrupte din toate bunătăţurile lăsate de El pe pământ.
Dar dintre toate, mai tare şi mai tare, omul iubea câinele.Pentru că acesta, nu de
puţine ori îi apărase ograda cu păsări de cucoana vulpe, chiar de curajoşii
somnambuli care, în nopţile cu lună plină, se avântau spre bunurile altora,
încălcând cu bună ştiinţă poruncile Decalogului…Cât despre stăpân, pentru câine,
omul era Dumnezeu: îi suporta neputincios ieşirile acestuia neprecupeţindu-şi viaţa
să-l salveze de la înec…De orice fel.
Se întorcea bietul câine, după o clipă de supărare şi lacrimi ascunse, la stăpânul
său iertându-i răutăţile trecătoare ale sufletului şi-i lingea vârful
pantofilor…De parcă el greşise.
Aşa mică cum era, Laissie asculta poveţele mamei sale – bătrâna Laissie bucurându-se
nespus că stăpâna ei nu este ca ceilalţi; nu o lovise niciodată cu piciorul în
burtă, poveţele mamei sale părându-i-se cam deocheate…
Şi toate astea până într-o zi când soarta o puse şi pe ea la încercare: îi plecase
stăpâna. Iar drumul era unul din acela de unde nu avea cum să se mai întoarcă…
„…tocmai acum şi-a găsit! îşi zise, când voiam să-i fac şi eu o surpriză!…”
Căci, nu v-am spus: Laissie cea tânără, voind să-şi sporească propria familie, avea
să aducă pe lume mai mulţi puişori. Acum, rămasă fără îngrijirea stăpânei, o
cuprinse dorul şi, în singurătatea ei nu de puţine ori urla de ţi-era mai mare
mila…
După un dute.vino neobosit la cimitir – văzuse ea de la distanţă unde o puseseră
oamenii, se întorcea înapoi la uşa de la bloc aşteptând cuminte pe preşul de la
intrare – de multă vreme nescuturat, ascutând voci înăuntru…
Dar stăpâna nu avea cum să-i mai deschidă uşa!…Şi iarăşi o lua spre cimitir
scormonind pământul proaspăt, pântecele bălăngăindu-i-se întro parte şi alta.
Obosită, se aşeza şa umbra Crucii aşteptând atentă să se ivească vreun semn de
acolo, de sub pământ. Neprimind şi neauzind nici un sunet scâncea o vreme,
tânguindu-se după care, obosită, se întorcea acasă.
„…şi sorocul mi se apropie şi n-am unde să dau naştere puilor mei….”
– Mâncare mai găsesc eu la tomberoanele de la blocuri, îşi zise, dar un stăpân care
să ne primească pe toţi?!… Mai va!
Îşi găsise şi un culcuş. Sub un coteţ de păsări părăsit: scormonise în pământul mult
prea uscat să le facă un culcuş cald noilor născuţi. Aşa cum văzuse la bătrâna
Laissie. Acum, îi era sete. Şi apă, nicăieri!
– Am să merg la uşa vecinului, poate s-o îndura de mine!
Legănându-se, cu burta aproape tîrîind-o de pământ se îndreptă iarăşi spre vechea
scară a blocului. Aici, linişte. O linişte care îi usca şi mai abitir gura de sete.
Şi ce-i veni în minte: scormoni cu lăbuţa la uşă de două, trei ori, aşteptând să i
se deschidă: poate că văzând-o în ce hal este se va îndura de ea…
„Nimic. Nimic, nimic!”
Din nou începu să bată cu lăbuţa în uşă. Iarăşi nimic. Podidind-o lacrimile începu
să scheune…Apoi începu să urle A lehamite şi pustiu.
Deodată uşa se deschise. Un om cu privirea saşie, în loc s-o omenească, o alungă. Nu
înainte de a-i trage şi un şut.
Se învârti de câteva ori; ameţită, plecă scheunând…Plecă la culcuşul ei de sub
coteţul de păsări părăsit, plângându-şi durerea…Într-un târziu aţipi.
O treziră nişte dureri sfâşietoare care-i tăiară grumazul….Îi venise sorocul!
– Stăpâna, nu-i, mama nu-i, cine să mă ajute în singurătatea asta?!….Omul cu
privirea saşie? Mai degrabă ar fi ucis-o…
xxx
Se chinui o vreme şi, într-un târziu dădu naştere la cinci mogâldeţe de căţeluşi,
mici, frumoşi, de culori diferite. Îi linse îndelung lăsându-le boticurile libere
apoi îi duse la ţâţişoarele sale, să mănânce. Privindu-i, îi mirosea şi-i verifica
să vadă dacă sunt toţi, dacă unul nu mănâncă, după care, tristă privea îndelung în
zare…
– …trei fete şi doi băieţi. Mai bine erau toţi căţeluşi! Să nu aibă aceeaşi soartă
ca mine…
Dar, în cartea ascunsă a vieţii exista o lege mai presus de voinţa oricăruia –
fiecare trebuia să-şi ducă pe umeri povara înscrisă încă de la naştere…
Acum se mai abătuse alt necaz asupra tinerei mămici: din cauza inaniţiei puişorii îi
erau rahitici. Să o scoată la capăt i-ar fi trebuit lapte şi hrană bogată în
vitamine. Iar lapte la tomberoane, nu era…
-Au să se mulţumească cu laptele primit de la mine! îşi zise.
Puişorii, de parcă îi înţelegeau gândurile, după ce făcură cunoştinţă din plin cu
lumea de afară – căldura din pântecele mamei o uitară de mult, se strângeau
ghemotoc, suflându-şi unul altuia în blăniţa cam subţire pentru jumătatea lui
ianurie…
„…şi mama noastră, gândiră ei, acum s-a găsit să ne răstoarne!”
Ce ştiau bieţii căţeluşi despre travaliul vieţii şi al morţii…!? Şi taman acum şi
stăpâna plecase iar cun un om cu privirea saşie nu era de şagă… Noroc de
vrăbiuţele cu care mai dialogau din vreme în vreme; findu-le frig, se ascunseseră şi
ele sub streaşina acelui coteţ părăsit, apărându-şi ochişorii de rafalele vântului
şi hrănindu-se în acelaşi timp cu resturile aflate prin apropiere…
Simţind căldura blăniţei căţeluşilor, să nu le îngheţe picioruşele ca nişte
scobitori, se ghemuiră toate la picioruşele căţeluşilor…
– …de i-ar vedea acum omul cu privirea saşie, îşi zice Laissie cea tânără. Dar
vorbele erau doar pentru ea. Apoi, era foarte riscant pentru vieţile lor de i-ar fi
descoperit acolo! Cred că i-ar fi îngropat de vii!… Mai auzise din astea de la
bătrâna Laissie; nu voise să creadă însă…
xxx
Într-o zi, nemaiputând de foame, îşi lăsă odraslele în compania vrăbiuţelor şi
începu să miroase pe la tomberoane; vlăguită, nu mai putea să-şi facă vânt. În
tomberoane se aflau de toate: pâine, resturi de mâncare, carne pregătită, uneori şi
brânză. Iar puii aveau nevoie de calciul pe care ea, Laissie nu-l avea…
Zărind-o, ceilalţi câini o mârâiră. La început. Nu le ajungea nici lor ce se găsea
acolo. Era criză şi oamenii nu mai aruncau la tomberoane aproape nimic.
Gândindu-se la puii care scheunau de foame sub coteţul părăsit, îşi făcu vânt şi,
zgrepţănindu-se cu amândouă picioarele,”zdup!” reuşi să pătrundă în tomberon. Tot
era bun la ceva faptul că era „o slăbănoagă”!…
Deodată îşi ciuli urechile: cineva îşi amintise de ea!…Era voce de copil.
– Laissie, Laissie! o strigă într-adevăr un copil, Câine pribeag, unde ai umblat
până acum?!…
Se lăsă în jos, gudurându-se acolo în tomberon. Ştia că sufletul copilului era curat
şi nu-i era teamă c-o va lovi.
Copilul, o mângâie o vreme apoi, o chemă la dânsul. Timidă, de teamă să nu dea
ochii de cel cu privirea saşie, ajutată de băiat, sări din tomberon. Îl urmări apoi
o vreme cu privirea după care, ştiind că pericolul trecuse, se duse la pui.
Numai că băieţelul, la rându-i, urmări căţeluşa şi, descoperindu-i ascunzişul şi
puişorii îi aduse într-un castronel din aluminiu lapte cald de pe plită. Şi asta
dură multă vreme: copilul se temea de cearta părinţilor iar Laissie să nu care cumva
să-i fure cineva puii în lipsă, cu toate că avea supraveghetori vrăbiuţele.
Tupilită, cu privirea căutândă încoace şi încolo, urmărea tomberonul pe de o parte
şi puişorii, pe cealaltă parte. În orice caz pericolul cel mare trecuse: puii
începuse să caute de jur împrejur făcând cunoştinţă cu lumea dimprejur iar copilul,
mai mult ca oricând, mai aduse câţiva băieţi şi fete, fiecare cu pacheţelul său,
lăptic dar şi apă pentru Laissie.
De cine se mai temea scum Laissie? Căci într-adevăr se temea: de omul cu privirea
saşie, cel care-o lovise de se duse de-a berbeleacul. Iar copilul locuia pe scara
omului acela…
xxx
Dură această prietenie dintre copil şi Laissie până într-o zi când, cel cu privirea
saşie, administratorul blocului, hotărî să facă curăţenie…Şi nu oricum: după ce
plecase copilul la şcoală iar căţeluşa, plecase şi ea după hrană pentru pui, acesta,
luând un sac aruncă căţeii, toţi, după care legându-l, îl duse la tomberon.
Nu peste multă vreme veni un bolid de maşină, cea care lua tomberoanele la descărcat
şi, adio, căţeluşi!…
Când se întoarse acasă Laissie, ia căţeii de unde nu-i! Căută fuga, adulmecând
încoace şi încolo; nici urmă de pui. Se duse la uşa copilului. Nu venise de la
şcoală!…
– …numai omul cu privirea saşie mi-a furat puii! îşi zise. Şi iar o luă la
căutat… Nimic. Nimic, nimic!…
Se uită la streaşina coteţului: vrăbiuţele nu erau acolo. Nu era nimeni să-i dea
vreun semn…Deodată văzuse tomberoanele: erau goale. Asta era! Omul cu privirea
saşie îi furase puii, aruncându-i la tomberon. Cum tomberoanele, fiind pline,
fuseseră duse la descărcat…
– Puii meiiii! Puii meiiiiii!…, plângea Laissie, dar cine să-i înţeleagă
durerea?!…
„Îi spusese doar bătrâna Laissie că omul, în dragostea sa faţă de aproapele, uneori
ucide totul… Darmite nişte pui pripăşiţi de câine ce şi-au găsit culcuş acolo, la
blocuri…Câinii mari erau ucişi pentru blană, iar cei de rasă erau ucişi pentru a
fi îmbălsămaţi…”Natură vie în casa omului lipsit de inimă…”
-Ce mă mai miră! Continuă căţeluşa. Omul îşi ucide propriile progenituri. Nişte pui
de câine erau floare la ureche! Iar ei, câinii, cu mirosul lor fin, descopereau, tot
la tomberoane, aceste fetusuri; uneori copii în viaţă încă…Şi ei, câinii, nu
mâncau puii de om. Pentru ei, Omul era Stăpânul…
„-Măcar de nu i-o fi ucis!”, se îmbărbătă singură. Dacă mai sunt în viaţă îi voi
scoate şi din gaură de şarpe…!”Parcă îi şi vedea cu burticile lor, pline cu lapte,
cum dormeau nepăsători, din când în când tăind aerul cu lăbuţele. Cine ştie ce
visau! Cine ştie ce giumbuşlucuri făceau în lipsa ei!?….
Cu o tărie nemaiîntâlnită o luă pe urmele maşinii-bolid: trecuse de cimitir.
Acum ştia: la nici cinci sute de metri de cimitir se aruncau gunoaiele şi resturile
menajere de la blocuri:
– Cu siguranţă, de nu i-ar fi ucis mai întâi, îi voi salva…
Odată ajunsă, începu să adulmece în zare. Şi a urla. De parcă îşi chema puii din
cealaltă lume sau, cine ştie, chema ajutoare. Apoi, cu urechile ciulite, asculta…
Părându-i-se că aude un scâncet, începu să scormonească cu lăbuţele, să
scormonească, să scormonească întruna; înşelându-se, alergă spre altă grămadă de
gunoi; mirosi şi acolo:
– Nu! Acesta nu-i gunoiul de la tomberonul blocului din preajma coteţului unde
locuise cu puii. Înapoi, la prima grămadă de gunoi!!!…
Iarăşi i se păru că aude un scâncet de căţei: mai abitir decât prima dată începu să
scormone gunoiul acela fermentat şi urât mirositor, iar gura, năclăindu-i-se,
aproape că-i tăie răsuflarea. Scâncetul îi deveni urlet lugubru, prevestitor de
moarte iar din apropiere nu venea nimeni…Nici copilul de la şcoală nu ştia unde o
poate găsi…
Deodată ciuli urechile: dinspre sat se auzeau voci de copii. Şi nu doar una, două!
Se opri să-şi tragă răsuflarea; apoi, de parcă ar fi ştiut că-i vin ajutoare, începu
să schelălăie şi să scormone în gunoiul aruncat nu cu multe ceasuri în urmă; de
parcă ar fi dat de vizuina vulpii.
De cum o zăriră, copiii alergară într-acolo: începură şi ei, mai întâi cu beţele
apoi, de-a dreptul cu mâinile, nemaibăgând de seamă în ce mizerii le îngroapă şi în
ce hal se murdăresc…
Laissie, atentă, ciuli urechile; începu să scheune. Cu un hămăit nemaicunosct de
copii făcură să se oprească din istovitoarea lor muncă: doar la câţiva centimetri de
ei se afla gura sacului…Şi în sac, puiii. Iar puiii, după cum urmăreau ei agitaţia
şi neastâmpărul căţeluşei, erau vii.
– Băieţi, hai să tragem cu toţii de gura sacului!
Zis şi făcut! Adunându-şi forţele, copiii traseră sacul din gunoi.
Acum, să-i desfacă gura: legată bine cu sârma, aceasta nu aveau cu ce s-o taie.
Luară o bucată de sticlă, ca prin minune descoperită şi tăiară sacul de sub legătura
sârmei; mai mult morţi decât vii, cei cinci puişori, altădată unul mai frumos decât
celălalt, acum aproape morţi de foame şi la un pas de asfixiere, uzi şi plini de
fecale, mai, mai să treacă în lumea celor drepţi…
xxx
Acum toată familia, puişori, copii şi Laissie erau liniştiţi. Obosiţi, sfârşiţi de
emoţiile şi peripeţiile prin care trecuseră, se întorceau acasă. Fiecare cu câte o
mogâldeaţă în braţe, iar Laissie, trepăduş, trepăduş, când la unul dintre copii,
când la celălalt, îşi privea puiii şi scheuna. Aceştia la rândul lor scheunau
clipind des din ochi: tocmai deschiseră ochii după trei săptămâni şi văzură lumea
aşa cum este ea: bună sau rea.
Duseseră familia întreagă la un copil care avea cuşcă şi a cărei căţeluşă, Molda,
tocmai murise de bătrâneţe urmând apoi ca odată înţărcaţi, fiecare, după cum şi i-au
ales, să aibă căţeluşul loc. Pe Laissie, o doamnă de la ţară tocmai voia să şi-o
facă prietenă, ea fiind singură, singurică…
Cât despre muştruluială pe care au primit-o de la părinţi pentru hainele „curate” cu
care se întoarseră acasă „salvatorii”, nu vă spun… Cred că vă închipuiţi!…
De Olariu Elena

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 6.6/10 (12 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: +4 (from 8 votes)
    Pribeaga Laissie…, 6.6 out of 10 based on 12 ratings