Mori!
*
E un oraş boem cu clădiri îngrămădite unele în altele ca într-o horă arhitectonică a vremurilor trecute. Palatele în stilul secolului al XIX-lea, catedralele gotice, bisericile trecute prin repetatele focuri ale năvălitorilor, muzeele şi numeroasele ceasuri mecanice creează acea atmosferă ce disociază o mică utopie din ambianţa contingentă a lumii. Culorile par mai aprinse, propunând peisajului un cer parcă pictat, timpul se diluează altfel în acţiuni, iar oamenii merg încet şi vorbesc în şoaptă. Un copil de vreo şapte ani se plimbă singur pe stradă uimit de impozanţa şi nemărginirea orizonturilor, fiind probabil singura violentare a normalităţii şi armoniei microsociale. Unde îi sunt părinţii? Nu plânge, nici nu e îngrijorat de ciudata-i singurătate şi rătăcire, ci îşi dă frâu liber curiozităţii, aşteptând la semafoare, privind spre înălţimile hiperbolice ale trecătorilor sau analizând automobilele. Farurile seamănă foarte bine cu nişte ochi a căror expresivitate le este surprinsă mai bine decât la oameni. Unele sunt mature, altele tinere, supărate sau puse pe glume, flegmatice ori sangvinice… Diferenţele nu se sfârşesc niciodată.
– Te-ai rătăcit de mami şi de tati, micuţule? Cum te cheamă?
E un poliţist! Un poliţist, adică un om care scoate pistolul şi împuşcă sau care bagă la închisoare, aşa cum a văzut el prin filme! Îi este frică!
– Hei, nu plânge, continuă poliţistul. Vreau doar să te ajut.
Copilul îşi simte lacrimile şiroindu-i. Nu merită acea soartă! Ce vrea de la el? Așa că îngână printre sughiţuri o dorinţă izvorâtă din panică pură, adică ceea ce l-ar scăpa imediat de pericolul de a fi în preajma acestui individ:
– Mori!
Poliţistul e surprins de vorbele copilului şi îşi manifestă uimirea suprasolicitându-şi deschiderea ochilor într-un mod totuşi cam exagerat… sau ce i se întâmplă? Se îneacă ori suferă un atac, de epilepsie probabil sau cine ştie ce altceva? Iată-l prăbuşit la pământ! Oamenii se îngrămădesc în jurul lui şi constată consternaţi că nu mai respiră.
– Băiete, pleacă de aici! Nu-i o privelişte pentru ochii tăi!
Un domn gras şi bătrân îl ceartă. Răul! Micuţului i se ascute în minte aceeaşi dorinţă de a-l pedepsi, la care se adaugă curiozitatea de a verifica dacă incidentul de adineauri, în urma căruia poliţistul şi-a pierdut viaţa, a fost o simplă coincidenţă sau împlinirea strigătului său punitiv. Se uită la bătrân şi murmură încruntat:
– Mori…
Se aude strigătul unui muncitor de pe schelele anexate clădirii din apropiere. O funie din ceea ce seamănă cu o pârghie se rupe. În următorul moment, bătrânul vizat de copil e strivit de-un bloc uriaş de piatră. Mulţimea se dă în lături şi mai şocată, încercuind acum doi decedaţi. Băiatul ar trebui să fie marcat de imagine, dar poate că nu înţelege cu adevărat ce înseamnă moartea şi de aceea nu regretă răul făcut sau poate că descoperirea distractivei sale abilităţi îl fascinează mai mult decât nişte plictisitoare mustrări de conştiinţă. Inima îi bate repede de fericire la gândul că a descoperit o joacă de care alţii nu se pot bucura. Priveşte spre mulţime ca la un teren de joacă. Alege rând pe rând câte unul din oameni, arătând sacadat cu degetul spre ei, poruncind într-un ritm alert:
– Mori! Mori! Mori! Mori! Mori! Mori!
Unul câte unul, trecătorii cad seceraţi de atacuri de cord, anevrisme şi altele. Copilul lasă în urma sa mormane proaspete de neînsufleţiţi. Pur şi simplu se plimbă pe străzile tot mai pustii îmbătat de propria-i putere, de satisfacţia avută doborându-i pe cei din jur ca pe nişte piese de domino. Se orientează spre alţii care, indiferent de distanţa la care se află, ascultă de morbidul imperativ fără a-şi da măcar seama. O blondă ce-şi plimbă câinele pică scursă de viaţă ca un aparat scos din priză. Juvenilul terorist observă apoi o staţie de autobuz plină de oameni. Câte unul se ridică pe vârfuri şi priveşte în zare spre mult-aşteptatul mijloc de transport.
– Muriţi cu toţii! râde copilul şi face semn cu mâna spre ei, ca şi cum le-ar dirija colectivul sfârşit lumesc.
Un autobuz deraiază şi se izbeşte în toţi fără să lase cuiva vreo şansă de supravieţuire.
Merge mai departe şi descoperă o piaţă la fel de populată, aşa că strigă:
– Muriţi!
Vânzătorii de la tarabe, cumpărătorii şi cei care se află în vecinătatea lor cad la pământ de parcă ar fi conectaţi în serie.
Nevoia copilului de a se distra creşte progresiv, la fel şi acţiunile sale scăpate de sub control, aşa că produce astfel de dezastre la un nivel mai avansat, făcând semn cu mâna spre blocuri uriaşe şi pline de oameni în acelaşi ritm alert în care a făcut-o la început când ucidea trecătorii unul câte unul.
– Mori! Mori! Mori! Mori! Mori!
Din interiorul fiecărui apartament se aud simple bufnituri, uneori explodează diferite lucruri şi se produc accidente, adică pretexte ale morţii generale declanşate de fapt de băiat. De cele mai multe ori însă, nu există dovezi flagrante ale faptului că în clădiri se dezlănţuieşte o moarte în grup, deşi un privitor neutru ar intui că ceva e în neregulă acolo. Oraşul devine tot mai tăcut şi blocurile din ce în ce mai cenuşii, mohorâte şi dezgolite de viaţă. Străzile sunt pustii. Băiatul înaintează precum un rege a cărui unică poruncă e:
– Mori!
E un oraş transformat de inexplicabila putere infantilă într-un parc de distracţie al morţii, un cimitir ce găzduieşte o neînţelegere puerlă a gravităţii trecerii în nefiinţă. Maşinile sunt răsturnate sau deraiate-n stâlpi, oamenii zac cu frunţile lipite de mesele şi tejghelele cafenelelor sau în fotolii, cu berea scursă din cutii aproape scăpate din mână, alungiţi pe podeaua din faţa birourilor sau contorsionaţi în poziţii dubioase, explodaţi, zdrobiţi, tăiaţi în cadrul unor accidente mai mult sau mai puţin obişnuite. Bălţi de sânge şi linişte absurdă, pe alocuri foc şi nimeni, absolut nimeni nu poate opri iraţionalul genocid.
Copilul se regăseşte singur, înconjurat de ruine şi neînsufleţire, probabil de aceea se simte puţin derutat şi face o pauză aşezându-se jos turceşte pentru a privi în jur. Îi este foame.
– Vreau mâncare!
Nimic nu se întâmplă. Pare-se că are putere doar asupra inducerii ideii de moarte la nivel de efect imediat al unor cauze întâmplătoare.
– Vreau mâncare! plânge trăgându-se isteric de păr. Să muriţi cu toţii, răilor!
Strigătul i se propagă spre depărtări celeste, de unde pică păsări şi insecte. Degeaba mai porunceşte. Oraşul e deja pustiit de viaţă. Da. Şi boem, cu clădiri îngrămădite unele în altele… Ca într-o horă arhitectonică…
– Planul e următorul: echipajul îl capturează în vreme ce psihologul încearcă să-l calmeze. Se pare că îi este foame, deci va fi întâmpinat cu mâncare şi…
– Domnule, sunteţi sigur că e o idee bună? Toţi care se apropie de el sfârşesc morţi.
– Ceea ce nu-i cu nimic diferit faţă de o misiune normală.
La câteva mile depărtare de dezastru, echipajele de poliţie şi diferite grupări antitero s-au solidarizat pentru a combate problema. Cel căruia i s-a oferit libertatea iniţiativelor este un bărbat masiv, milităros şi cu o barbă pătrată, mulatru. Ceva în ochii lui sclipeşte a melancolie faţă de vremurile când putea fi în centrul acţiunii. Protocolul pe care îl consideră absurd nu-i mai permite să fie erou din cauza vârstei. Se bucură doar de libertatea decizională şi de întocmirea strategiilor de abordare. O uşoară impulsivitate zvâcneşte în el a furie reprimată, a stres şi a calmante care n-au fost luate la timp.
– N-ar fi mai sigur să eliminăm pur şi simplu ţinta? continuă acelaşi soldat.
– Uită-te puţin la mine!
Şi căpitanul se apropie încruntat de imprecautul sfătuitor.
– Uită-te în ochii mei! Ţi se pare ţie că sunt genul ăla de idiot pe care îl poţi manipula cu tehnici învăţate din cărţi? Noi n-avem de-a face cu o ţintă, ci cu un copil, un copil, înţelegi? Mă sfătuieşti pe mine să ucid copii! Asta spuneai mai devreme, nu altceva! Stai, unde pleci? Vino si asumă-ti responsabilitatea vorbelor! Bine, hai să facem cum spui! Apeşi tu pe trăgaci? Nu? Păi cum vine asta? Şi ţineţi naibii televiziunea la distanţă!
– Hei, Zig, lasă-l, îţi pui mintea cu toţi aducătorii de cafea? îl calmează un prieten de-al său. E o situaţie frustrantă, dar lasă-l. Nu merită.
Iar Zig continuă puţin mai îmblânzit.
– Dacă era să aleg calea uşoară, puştiul era doborât de mult, mă-nţelegi? Dar eu am încă inimă spre deosebire de mulţi alţii care fac abuz de propria lor putere doar ca să nu-şi bată prea mult capetele alea seci! Du-te şi caută în dicţionar cuvântul etică până nu pun eu mâna pe el să ţi-l dau de cap!
– Gata, Zig, calmează-te…
– Da, Dock, m-am calmat…
Şi respiră adânc.
– Hai să rezolvăm situaţia!
Echipajul e transportat la locul cu pricina şi monitorizat de la distanţă de corpul decizional. Copilul se vede deja printre ruine, prăfuit, cu ochii înroşiţi de lacrimi şi cu părul zburlit.
– Cum poate fi o creatură pe cât de delicată, pe atât de periculoasă? se întreabă psihologul apropiindu-se de el, înghiţind în sec şi cu o cutie de pizza în mână. Gata, nu mai plânge! îşi aude propria voce tremurând. Gata, ia uite ce am eu aici, o pizza fierbinte şi…
– Mori!
Şi o combustie spontană îl doboară cu tot cu pizza lui. Soldaţii se reped spre copil. Vocea răguşită a lui Zig tună în transmiţătoare:
– Opriţi-vă! Aşteptaţi să adoarmă! Să-i puneţi ceva pe gură când îl veţi lua, să nu mai poată vorbi, altfel vă va ucide şi pe voi!
– Recepţionat.
Copilul e tot mai obosit. Seara se lasă. Soldaţii aşteaptă cu sufletele la gură ca moţăirea să-i scurtcircuiteze micuţului decisiv starea de veghe. Şi iată că se întâmplă.
– Uşor, îi călăuzeşte acelaşi Zig. Nu vă repeziţi. Puneţi-i adezivul pe buze. O şoaptă să nu poată articula.
Şi o fac. Până să-şi revină, gura copilului e ermetizată de ciudaţii indivizi apăruţi de nicăieri din noapte, nişte monştri poate! Nu ştie ce se întâmplă, dormea şi totul e amplificat în intensitate: fiecare sunet, fiecare mişcare! Ce i-au făcut? Ce vor?
„Muriiiiiiiiiiiţi!” gândeşte panicat.
Armele soldaţilor se descarcă în unii şi în alţii până nu mai rămâne niciunul în viaţă.
„Muriiiiiiiiiiiţi!”
Iar acolo, unde poliţiştii şi armata se adunaseră chipurile la adăpost de atotputernicul cuvântător al morţii, cineva mormăie:
– Parcă am auzit ceva…
Şi cade fulgerat de-o tumoare cerebrală. La fel şi alţii. Puterea copilului se manifestă acum şi pe cale telepatică! Teama sa se adaptează noilor condiţii!
Zig priveşte în juru-i, imaginându-şi deja cum abilitatea băiatului se extinde în toată lumea, adormind-o ireversibil cu o singură şoaptă.
– Nu… Nu… Nuuuuuu! Eliminaţi-l prin orice mijloace! Aşa ceva nu se poate! Nu e om, ci diavol!
*
E un oraş boem cu clădiri îngrămădite unele în altele ca într-o horă arhitectonică a vremurilor trecute. Palatele în stilul secolului al XIX-lea, catedralele gotice, bisericile trecute prin repetatele focuri ale năvălitorilor, muzeele şi numeroasele ceasuri mecanice creează acea atmosferă ce disociază o mică utopie din ambianţa contingentă a lumii. Culorile par mai aprinse, propunând peisajului un cer parcă pictat, timpul se diluează altfel în acţiuni, iar oamenii merg încet şi vorbesc în şoaptă. Un copil de vreo şapte ani se plimbă pe stradă alături de părinţii lui, uimit fiind de impozanţa şi nemărginirea orizonturilor. Se opreşte brusc cu piciorul în dreptul unui melc, zâmbeşte şi dă să-l calce. Atunci mama sa, o femeie blondă, ai cărei ochi albaştri i-a moştenit, îl trage spre dânsa la timp:
– Ce faci, dragă? Nu ţi-e milă de el? Are viaţa, la fel ca tine. Ţie ţi-ar plăcea dacă cineva te-ar călca în picioare?
– Vai, mami, nu! Ar fi groaznic!
– Atunci tu de ce o faci?
– Nu ştiu… Iartă-mă, melcule!
Mintea copiilor…
De Mircea Boboc