Mergeam amândoi grăbiţi, cufundaţi fiecare în gândurile sale, pe Drumul Bărăganului, sub un cer întunecat de vălătucii ameninţători ai norilor plumburii. La calea jumătate am auzit în urma noastră fluierături şi strigăte. Dinspre Floroaica veneau vreo patru-cinci nuntaşi care ne făceau semne să-i aşteptăm. Transpiraţi de alergătură, de vin şi de căldură, abia de-i mai ţineau picioarele. I-am recunoscut – erau nişte măscărici de la un circ ambulant, care distraseră pe meseni la nuntă. La câţiva paşi s-au oprit şi, politicos, ni s-au adresat, uitându-se scrutător la noi, căutând parcă pe cineva. Văzând că nu-i întrebăm nimic, măscăricii au mai făcut vreo doi paşi, s-au înclinat umili şi au cerut prietenului meu să le îndeplinească o rugăminte. Nu pe gratis, au adăugat ei.
– Ce vreţi de la mine? i-a întrebat acesta.
– Să nu te superi, domnule, i-au zis ei, noi suntem măscărici, oameni săraci şi necăjiţi, care trăim din giumbuşlucurile şi şmecheriile care le facem pe la nunţi, prin pieţe, prin bâlciuri, oriunde sunt oameni adunaţi. Îi distrăm ca să ne scoatem şi noi hrana. Oricât am munci, din calicie nu ieşim. Azi câştigăm ceva, mâine nu câştigăm nimic. Calici am fost, calici am rămas.
– Da, şi? le-a zis tovarăşul meu de drum, ce vreţi de la mine?
– Tu ai prefăcut putregaiul acela de ţeavă în şarpe. N-ai vrea să ne înveţi şi pe noi şmecheria asta?
Văzând că tace, unul dintre ei s-a grăbit să-l asigure că tot ce vor câştiga vor împărţi pe din două cu el. Gândind că prietenul meu ar putea fi nemulţumit, un altul a întregit oferta:
– Uite, îţi dăm şoricelul acesta. E foarte jucăuş.
Şi, ca să demonstreze, pe loc l-a scos din traistă şi i-a dat drumul jos. Era un şoricel alb. Se vedea că a fost învăţat ce să facă fiindcă îndată a sărit pe piciorul măscăriciului iar de acolo a luat-o în sus, pe sub haine şi, imediat a apărut la piept prin deschizătura cămăşii. Ca şi cum s-ar fi speriat, comediantul a ţipat şi a dat cu palma. Şoricelul a ţupăit îndată pe umăr şi de acolo, pe lângă ureche, în claia de păr cânepiu al stăpânului, de unde nu i se mai vedeau decât boticul roşu şi ochişorii isteţi.
– Ai văzut? Ţi-l dau ţie dacă mă înveţi şi pe mine treaba aia cu ţeava.
Nemulţumit că omul din faţa lui continuă să tacă, pehlivanul a fluierat scurt şi, cu o smucitură a capului, a aruncat şoricelul pe pământ, de unde animalul a sărit pe piciorul tovarăşului meu de drum şi apoi pe sub haine. Acesta nu s-a mirat şi nici nu s-a speriat, numai că şoricelul n-a apărut nici în deschizătura cămăşii şi nici n-a căzut înapoi pe picior. Încruntat, măscăriciul a bătut cu piciorul în pământ şi a fluierat ascuţit.
– Nu-l mai fluiera degeaba, uite-l aici, în palmă la mine.
Când a deschis palma, şoricelul stătea nemişcat, clipind parcă nedumerit din ochişorii lui.
– Ce i-ai făcut?
– Nimic, doar vezi. Ia-ţi-l şi lasă-mă în pace!
– Care va să zică nu vrei, nu?
– Nu, nu vreau!
– Bine, o să-ţi pară amarnic de rău!… Dar de dânsul ce zici? Nu ţi-ar conveni să faci târgul cu mine?
Şi, spunând acestea, al doilea măscărici a scos de sub haina unde stătea încolăcit, un şarpe galben, lung de vreo trei coţi şi ceva. Reptila s-a răsucit pe mâna stăpânului său îndreptându-se spre gât unde s-a înfăşurat de câteva ori, în chip de colier. În clipa următoare, la un semn al dresorului, şarpele i s-a suit pe cap şi s-a încins în jurul frunţii, măscăriciul semănând acum cu un faraon. Plictisit, prietenul meu a făcut semn să fie lăsat în pace. În aceeaşi clipă a sărit un altul dintre circari şi a scos din traistă un corb. De cum şi l-a aşezat pe braţ, corbul a început să se învârtă, plecându-se către cei de faţă, cârâind cuvinte omeneşti: „Să fiţi sănătoşi! Daţi-mi şi mie ceva, ce vă lasă inima!”
– Scamatoriile voastre nu sunt pentru mine, a dat cuvânt prietenul meu.
– Dar ce-ar fi pentru tine? a întrebat unul. Chestia cu ţeava, pe care nu vrei să ne-o vinzi nouă? Păstrezi secretul pentru tine?
– Ascultaţi şi înţelegeţi, oameni buni, le-a zis el. Rostul meu nu e nici să zăpăcesc minţile oamenilor şi nici să-i veselesc, cum faceţi voi.
– Atunci , în ce scop ai făcut scamatoria aia cu ţeava? Ca să-i înebuneşti pe oameni ori să ne iei nouă pâinea de la gură? Spune repede, că de nu…
– Că de nu?!…
– Că de nu, îţi fac o figură să mă pomeneşti, i-a zis cel cu şarpele.
Eu mă uitam temător la circari; gândind că erau în stare de orice, am scos neobservat cuţitul şi-l tineam deschis pe mânecă.
– Fă-o, l-a îndemnat domol prietenul meu. Omul cu şarpele s-a apropiat de el, i s-a uitat fix în ochi şi i-a poruncit: Acum vei veni după mine!
– Nu, a zis maestrul. Ascultă ce-ţi poruncesc eu ţie: Ia-ţi fârtaţii, întorceţi-vă la nuntă şi rămâneţi acolo până se termină . Duceţi-vă şi făceţi-vă meseria fiindcă pentru asta aţi fost tocmiţi ! Sfârşindu-şi vorbele, a făcut un semn asupra şleahtei de nemernici şi aceştia au dispărut de parcă n-ar fi existat niciodată…
– Să plecăm, e târziu şi trebuie să ocolim satul acela; n-am chef să văd nici biserica şi nici pe popa, care-i omul meu…

De Hxa