Închid ochii şi răsuflu adânc.Aceats lume e prea săracă în idei.Să creăm alta!
Realitatea fadă dispare în neant, se dizolvă după ochii mei strans închişi.Mi-e frică.Unde voi ajunge?Cât de departe voi călători cu mintea?Cu acel univers nem[rginit, deschis mie şi închis tuturor.
O lumină biruie negura: tocmai am creat un soare.Da, am reuşit fără să mă gândesc la vreo teoremă din fizică, un calcul sau o formulă “chimicoasă”.Aici nu există ştiinţă,
există doar o pânză albă umplută de imaginaţia mea, puterea mea secretă şi
preferată, care iese din când în când la iveală.
Am numit acest univers “Milumia” şi cred că provine din italianul “mia lumia”(=lumea mea). De altfel, am folosit termenul într-o nuvelă terminată recent, dar asta e cu totul altă poveste.
Atunci când creez lumea, Pentru că o recreez de fiecare data, nu respect, sub nici o formă etapele descries cu atâta exactitate în Biblia creştină, pentru că , într-un fel, ea există deja. După cum am spus,
am creat un soare, deci am făcut lumină, mi-am revelat regatul.
Astăzi mă gândesc la artă (mi se trage de la jurnalul lui Dali).Şi totul într-un décor de toamnă, aşa cum îmi place mie.
Un ceas mare pe cer, care se topeşte precum o îngheţată vara, de sus picurând amintiri. Un altul pe o stâncă, cu faţa spre o mare nou create de celălalt.
“Tic-tac,tic-tac” se aude de pretutindeni.

 

De Dana Mocrei

Related Blogs