De curand a fost ziua mamei. Nu am mai socotit cat face anul asta. Proportia este doar aceeasi… M-am gandit insa la mama mai mult decat de obicei. Mereu ne-am inteles bine, dar de cand m-am asezat si eu la casa mea si au aparut in scena nepotii, ne intelegem mai putin din cuvinte si mai mult din privire. Drumul meu s-a suprapus peste al ei, directia este aceeasi, totul este in consens. In vremea primelor tinereti,  acasa la parinti, cand  educatia era in plina desfasurare, armonia de fond era mascata de valurile de suprafata – reprosuri, iritare, mici scene de martir neinteles, rastignit pe altarul altei religii…

La mine in casa se formeaza acum alte generatii care, desigur, isi sumetesc gatutul subtire ca ghioceii de sub un strat protector de zapada. Adica cu greu, dar categoric. Fiecare primavara e o promisiune. Promisiune a ce…? A altei primaveri, presupun.

Dupa scutece si biberoane, premergator si gradinita, acum – carti si caiete. Isi asuma cunoasterea, isi baga cate un degetel nesigur in calimara oceanica a tuturor-in-toate, a lui eu-sunt, a vastului-nimic sau a infinitului-constient-de-sine… Cat curaj le trebuie, cata vigoare trebuie sa fie latenta in puiul de om… Cata truda e necesara ca sa afli, pe cai complicate, ca cercul e rotund si ca apa e indispensabila… Pragul de sus asteapta sa il arate pe cel de jos, roata sa fie reinventata, energia sa circule, evolutia sa ridice sufletul la al noualea cer…

Acum cateva dimineti am vrut sa sarut obrazul baiatului meu, in drum spre scoala. Si-a intors privirea jenat: “Mama, nu in fata altor oameni…” Am ramas cu buzele-n vant, tanjind dupa dulceata bucalata, cu parfum inocent. E clasa I. Deja?… Zambetul natang mi-a fost invaluit intr-o ameteala de batranete asortata cu toamna de pe strada. Am inghitit un nod cat o granita intre Tara copilariei si Lumea adultilor.

Mai tarziu, dupa ce mi-am asimilat revelatia, am indraznit sa-l intreb cu cel mai natural ton pe care am putut sa-l produc: “Dar e ok sa te pup acasa…?” M-a privit in ochi, oprindu-se din treaba lui: “Bineinteles! Cand suntem doar in familie, da!”. Am primit lamuriri care ma asigurau ca si de fata cu bunicii, cu nasii sau alte rude imi erau permise efuziunile. “Imagineaza-ti, mama, daca m-ar vedea vreun coleg si ar rade de mine ca Ha-ha-ha, inca te mai pupa maica-ta ca pe un bebelus…” Mda, am putut sa-mi imaginez. Asta fusese…

Ne chinuim sa intram in haine stramte ca sa fim dupa canonul vremii, ne modificam firescul care ne defineste ca sa adoptam niste reguli ale unei lumi dornice sa sparga reguli, ne modelam dupa tiparul unei societati care ulterior ne reneaga si ne insingureaza. Cu truda, norocosii reusesc sa se intoarca in acelasi punct din care au plecat. Dupa ce au aflat prin ecuatii cu acolade, puteri si necunoscute ca cercul e rotund, ca apa e indispensabila, ca roata exista inca dinainte sa fie inventata, ca energia este si acolo unde nimic nu pare sa fie, ca sufletul este mereu in al noualea cer… Ca dragostea face ca fiecare primavara sa fie o promisiune. Promisune a ce…? Tot a dragostei, presupun.

De Lorena Stoica

Related Blogs