Unde a dispărut dragostea?

Motto: “Prietenia dezinteresată este arma cea mai puternică împotriva haosului
acestui prezent…”

Într-o frumoasă dimineaţă de aprilie a anului 2010, premergătoare zilei de 1 Mai,
când altădată se sărbătorea Ziua Internaţională a Oamenilor Muncii, soarele,
dis-de-dimineaţă bucură sufletele oamenilor – peregrini ai acestui pământ, ca poate
or mai uita câte ceva din necazurile ce nu mai au coadă, ca poate o rază de soare
să-i ilumineze pe cei ce duc frâiele norodului… Răducăneni-ul, o localitate
aşezată între şapte coline, îşi are viaţa ei, bucuriile ei ca şi tristeţile ce-i
întăresc pe unii şi-i fac mai buni, care-i cizelează pe alţii şi iau în piept lunga
şi aspra cale a pelerinajului, să fie cât mai aproape de Dumnezeu şi, vai, care-i
frustrează pe cei slabi şi-i alungă în braţele alcoolului din care se trezesc uzaţi
pe dinăuntru, cu feţele obosite şi îmbătrânite înainte de vreme, cu-n tremur
nervos în voce şi nesigur pe ziua de mâine…, cu picioarele, fără vlagă şi
mâinile, bolnave înainte de vreme, de Parchinson…
Aceasta, ca urmare a plugului din lemn, tocit, care nu mai poate ara pământul, a
„morţii fizice” a celorlalte pluguri din epoca metalului, pentru că europenizarea
României a desfiinţat micii meşteşugari şi pentru că ei, caii nu mai au forţă să
tragă înainte…
Unde a dispărut dragostea?…În nesuguraţa zilei de mâine, căutăm, pe furiş în
tomberoanele, binevenite de altfel, firimituri aruncate de cei cu dare de mână şi,
alungând câinii, mâncăm, lacomi, aceste „bunătăţuri” privind în stânga şi în
dreapta, să nu se apropie cineva şi să ni le ia din mână…
Asta ar mai trebui: ca nişte fiare, cu ochii ieşiţi din orbite ne repezim spre
acesta să-l sugrumăm: atât a mai rămas din iubirea de aproapele. Apoi, ca şi cum ar
fi fost o găină acolo şi era bună de-o zamă, ne căutăm liniştiţi de-ale nostre: cu
scormonitul în tomberoane. Fără a încerca să scormonim în tomberoanele sufletului,
să alegem tărâţa din făină şi să ne văruim cămara care abundă de păianjeni şi
igrasie…
Şi soarele încălzeşte pământul şi-şi ostoieşte setea cu roua dimineţii, din belşug
căzută, şi pământul plânge tăcut…Nu-l mai calcă picior de om, nu-l mai seamănă
stăpânul pentru că nu l-a arat din toamnă; banii sunt pe sponci iar cei tineri,
plecaţi în ţara de unde curge lapte şi miere, sunt în criză: de dragoste de neam,
de dragoste de plai, de dragoste pentru cei din bătătură lăsaţi acasă ce aşteaptă,
cu mâna streaşină la ochi, să vină poştaşul cu vreo scrisoare acolo. Sau vreun
mandat…
Dar dragostea a dispărut! Părinţii, plecaţi după un câştig mai rapid, ei înşişi se
confruntă cu „crize de tot felul”, ei înşişi se umilesc, renunţând la propria
personalitate şi demnitate, ei înşişi se rup de familia „lăsată acasă” şi încep
viaţă nouă, familie nouă…
Paşii, îngânduraţi, încetinesc văzând o copilă rătăcind dezorientată pe stradă, prin
faţa Cabinetului Medical al dr. Poleac. Cu un pui de om în braţe, şi el speriat,
priveşte la maşini, la semnele-indicator de pe margine şi, după ce trece o maşină,
traversează grăbit, ajungându-mă din urmă.
– …nu ştiţi unde este staţia?!…
O privesc atentă: palidă, cu vinişoarele pe obraz proeminent ieşite, cu faţa uscată
de vânt, cu buzele, altădată căpşuni, acum vineţii, cu ochii obosiţi şi speriaţi,
priveşte în faţă şi-n spate, parcă temându-se să nu o prindă cineva. Copilul din
braţe, o fetiţă frumos îmbrăcată în roz, de vreo câteva luni, trăieşte parcă emoţia
mamei: mă priveşte şi ea speriată de parcă eu ar trebui să dau seamă la cele ce are
să urmeze…În mâna stângă, o sacoşă, altădată albă, din rafie, poarte două, trei
hăinuţe roşii ale fetiţei.
În rest nimic. Desculţă în nişte papuci de casă, femeia caută staţia de autobuz.
– Unde vrei să ajungi? reuşesc într-un târziu s-o întreb.
– La Grozeşti, la mătuşa mea…
– Dar…, de unde eşti fată dragă!?…De ce eşti aât de speriată?
– …m-a bătut bărbatul şi am fugit…Din Costuleni am fugit pe jos… Uite şi mata’
cum m-a bătut!…
Îşi ridică bluza şi-mi arată vânătăile „de dragoste” primite din partea
bărbatului. Nu ştiu de la ce proveneau: de la un furtun, de la un arac sau baston
din cauciuc, dar erau lovituri, nu lucru de şagă…
-… de ce te-a bătut?!
– La început nu era aşa. Asta vreo patru luni. Apoi a început scandalul. Şi bătăile.
– De ce nu te duci la poliţie?!
– Ce să mă duc, doamnă, abia a venit din puşcărie. Tot pentru că mă bătuse. Acum
dacă mă duc, mă omoară….
– Care-i motivul, de te bate?
– Păi… vrea bani! Că nu vrea să muncească… Şi când ne trimite mama, că-i
plecată, îi duce la crâşmă. Dă la toţi să bea iar când vine acasă, ţine-te bine.
Stau mai mult cu fuga…
– Dacă vei pleca la Grozeşti, nu te va căuta şi acolo?!
– Nu ştie unde stă mătuşa mea… Nici unde sunt acum, nu ştie. El mă caută la
bunica, la Costuleni. Dar ea mi-a dat bani şi mi-a zis să plec, să nu ne omoare pe
amândouă…
– Acum ce vei face?!
Dă din umeri. Se uită iarăşi speriată, să nu care cumva s-o găsească, apoi continuă:
– Să ajung la Grozeşti, apoi văd eu…
O direcţionez spre staţia din Răducăneni. Ea o lua spre Bazga, sat cu ducea înapoi
la Costuleni. Îmi continui drumul spre Oficiul Poştal Răducăneni şi o urmăresc cu
privirea: parcă mânată din urmă, ca un cal hămesit, sătul de iuşca şi loviturile
stăpânului, uită de fânul din iesle, de apa proaspătă de la uluc, de curăţenia din
grajd şi ia drumul codrului, acolo unde şi cal şi om şi câine s-au înfrăţit…

xxx
Unde a dispărut dragostea? Mă tot întreb de ceva vreme şi nu reuşesc să-mi limpezesc
gândurile; cu doar o noapte înainte, venise la uşa mea o tânără cu un copil în
braţe: tot o fetiţă, pe nume Miriam. Nu fugise de bărbat: voia să-i împrumut „ceva
bani” să aibă de-ale gurii; pleca în Germania la muncă, cu alte douăzeci şi cinci de
femei, toate până în treizeci de ani, la cules căpşuni.
– …şi fata, o întreb.
– Rămâne cu mama. Trei luni, nu moare.
– Mai bine ai rămâne acasă, să-i faci fetei un frăţior. Sau o surioară…
Sare ca arsă:
– Vai de mine! Pereche îmi trebuie?! Şi aşa vreau să ne despărţim!…
Mă lasă fără replică: bătrânii îşi plâng nepoţii care pleacă spre drumul
neîntoarcerii, urmare a accidentele interminabile de maşină, avion sau vapor, ca
urmare a sinuciderilor în masă, motivaţia fiind „lipsa dragostei” mamei, tatălui sau
iubitei, a singurătăţii aşadar, plâng bătrânii nepoţii care, fraţi fiind, se ucid cu
sălbăticie pentru un banal „joc de calculator”, plâng bătrânii nepoţii care „născuţi
în puf”, la o neînsemnată observaţie, îşi ucid părinţii, petrecându-şi apoi
frumuseţea anilor între pereţii reci şi neprimenitori ai închisorilor.
Oare unde a dispărut dragostea, oameni buni?!…
Încerc să mă adun, să-i amintesc cu câtă greutate a crescut-o pe ea părinţii, şase
copii fiind, cât de greu au dus-o cu banii, câtă foamete au dus înainte vreme, numai
să le fie bine lor şi, mai ales cu cât sacrificiu şi-a crescut copila, pe Miriam,
care, născută la şase luni jumate, a stat mai mult pe uşile spitalului…
Să nu spună că dau sfaturi, eu, fără această bucurie, copiii, o liniştesc, urându-i
„Drum bun!” şi distanţa să-i adune gândurile. Şi sentimentele.
Nu termin bine de vorbit cu fata, tânăra mamă şi-n faţa ochilor noştri apar două
namile, doi romi, morţi de beţi, cu privirea tulbure, puşi pe harţă şi ajutaţi de
două lătunoaie putrede, rupte dintr-un gard. Se opresc, uşor dezorientaţi în faţa
noastră:
– N-aţi văzut pe aici trecând o căruţă?!…
Dau din umeri. Atentă la ce-i spuneam femeii, nu dădusem importanţă. Trecuse, dar
retina ochilor nu reţinuse prea multe.
– Doamnă, reluară aceştia, pe unde a luat-o căruţa care a trecut pe aici?!
Încercând să schimb subiectul, întreb oarecum iritată:
– Ce s-a întâmplat?
– Erau doi băieţi din Bazga. Până nu-i omor, nu mă las! zice cel cu ochiul şpanchi.
Să nu plângă Miriam, care deja întrase în panică, întreb pe primul veni:
– Nene Petrică, nu ştii de unde vine apa asta? Iar este avarie şi noi plătim…
La care omul, văzând la rându-i otrepele zilei, răspunse calm:
– De la Dorel. Spală nişte butoaie…
– N-auzi, bre, n-ai văzut o căruţă trecând pe aici?!
Parcă dezmeticindu-se abia acum, omul, răspunse într-o doară.
– A trecut, acum… câteva minute. Erau doi băieţi din Bazga!…
– Pe unde au luat-o? întreabă sălbaticii, împleticindu-se. Pe aici? îndreptându-se
spre portiţa de la grădiniţa mea cu flori, unde Laissie şi Tambur, veşnic de strajă,
i-au luat la întrebări. Miriam începu să plângă, cuprinzând cu braţele-i mici, gâtul
mamei sale.
Cât despre „oamenii înarmaţi cu lătunoaie din lemn putred” s-au îndreptat spre
stradă, luînd-o înspre moară, înjurând şi împleticindu-se în abureala alcoolului
care le fură înţelepciunea minţii, şi aşa subţire, lăsând în urmă pe copiii din parc
cu ochii zgâiţi la ce spuneau „acei nene” şi de ce fugăreau căruţa!?…
Într-un târziu aflasem: cei doi din Bazga, erau cumnaţi, unul necăsătorit, „înhămat
la băutură”, iar celălalt, tocmai îşi pierduse soţia în toamnă: se urcase într-un
păr „pergamonte”, să culeagă poamele, să le pună la dres şi să le vândă. Avea o
copilă de doi ani şi mai purta în pântece un prunc…Cine ştie, poate Dumnezeu voise
s-o „uşureze de greutatea sufletului”, căci alunecă şi căzu, rupându-şi gâtul…
Până la spital, se prăpădiră. Şi mamă şi prunc…Rămase copila să-i poate chipul
mamei, căci tare mai era frumoasă. Rămase şi tatăl, s-o crească….
Cum, Dumnezeu ştie….
Şi închei, fără să-mi răspund la întrebarea care mă chinuie:
-Unde a dispărut dragostea!?…

De Elena Olariu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.7/10 (11 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +8 (from 14 votes)
Unde a dispărut dragostea?, 6.7 out of 10 based on 11 ratings