Sfarsitul saptamanii. O zi mohorata. Ploaia marunta si frigul patrunzator vestesc inceputul

toamnei. Sunt la servici si in jurul pranzului nevoia de hrana se face simtita. Pornesc, impreuna cu o prietena

spre cel mai apropiat restaurant. Pe drum conversez cu respectiva despre diverse. Primul flash… suna telefonul…

de undeva din interior stiam ca asta va urma. Ridic privirea… strada… femeia cu parul roscat pe trotoarul de

vis-à-vis… copilul ce cauta pe jos moneda scapata de mama lui. Succesiunea cadrelor este identica… identica cu

ce ??? Convorbirea telefonica se incheie odata cu ultimul flash. Ma sunase directorul. “Ce voia ?” intreaba

prietena. Habar n-aveam.

Nu cred in destin. Nici nu consider ca cineva ne-a cladit un labirint cu ziduri inalte prin care

noi trebuie sa ne plimbam ca niste robotei. Robotei controlati de niste telecomenzi astrale. Nu cred… dar nici

convins nu sunt.

Unul dintre contraargumentele teoriei existentei noastre libere este prezenta in dese randuri a

acestei senzatii. Senzatia de déjà vu pe care fiecare dintre noi a trait-o cel putin o data. Personal, am trait-o

in destul de multe randuri pentru a ma face sa-mi pun unele intrebari. Intrebari care, cel mai probabil, vor

ramane fara un raspuns “oficial”:

– existenta este doar un film vechi in care, noi, actorii, nu cunoastem regia?

– ne putem oare aminti viitorul asa cum ne putem aminti trecutul ?

– daca eventuala forta care ne controleaza pierde controlul, sau se plictiseste de noi, ce se intampla ? s.a.m.d.

In final, v-as sfatui sa nu incercati sa gasiti rezolvari la problemele de mai sus pentru ca

singurele rezultate obtinute vor fi reprezentate de alte intrebari care si ele la randul lor vor genera alte

necunoscute.

De Marius

Related Blogs