Printre dulci ispite

Femininul – gen ispititor. Rău de tot. E de ajuns o privire pentru a da dreptate acestei afirmaţii atât de inocent exprimată. Şi inocenţa ar trebui să reiasă din doi ochi pătrunzători.
Ochii – ferestre către suflet. Cât adevăr şi câtă minciună. Legătura interioară cu realitatea exterioară. Dar ce este realitatea? Este altceva decât ceea ce percepem subiectiv fiecare dintre noi? Cât de fidelă este această planşă redată mentalului individual şi colectiv?
Primele cadre ale vieţii pământeşti, primele raze de Soare ale unei zile începută cu zâmbetul pe buze sau în braţele unui somn atât de dulce cu tine încât nu ţi-ar mai da drumul, fiecare pas, fiecare acţiune, fiecare hotărâre, toate sunt guvernate de unul dintre simţurile pe care ni le-a dăruit natura pentru a ne bucura de bogăţiile sale: văzul.
O privire este forţa care mută munţii din loc. Ne hotărăşte fiecare acţiune, fiecare decizie este luată după ce, într-o primă etapă, toate argumentele – pro sau contra – au fost vizualizate.
Şi… a spus cineva că magia este o chestie… imaginată? Gândiţi-vă ce răscoală sufletească poate produce o simplă privire. Ochii aceia doi, atât de fermecători încât le rămâi captiv pe veci, chiar dacă… Puncte de suspensie. Trei puncte care ascund în fermitatea lor atâta dorinţă de a scăpa de starea de neîmpăcare în care au reuşit a transpune acei doi ochi nedrept de frumoşi o fiinţă care doar le-a admirat duioşia alintată. Doar o clipă magică este suficientă şi ţi-a dat lumea peste cap. Cine e de vină? Acea fiinţă pe care ştii că ai căutat-o o viaţă şi a devenit mai preţioasă ca aerul pe care îl respiri. Oricum, tu ai respirat pentru ea, pentru clipa în care îţi va apărea în faţa ochilor şi ai uitat să mai respiri pentru tine, ai uitat de azi şi de ziua de mâine, ai uitat că ieri erai tu, în căutarea unui drum al tău. O fi bine? O fi rău? Probabil că este doar o repercursiune a vinei pe care o porţi asupra ta pentru că te-ai lăsat pradă iubirii. Dar oare puteai scăpa? Nu suntem victime sigure atunci când, fără să te aştepţi, suntem prinşi în mrejele „fluturaşilor din stomac”?
Secvenţa iubirii începe cu o privire şi se termină… cu o privire. Contează doar cum e interpretată acea privire – poate ascunde în ea sinceritate şi inocenţă sau viclenie şi răutate. Acestea din urmă doar pentru că există pe acest Pământ individualităţi atât de egoiste încât întunecă apele limpezi ale dragostei şi cerul exagerat de senin de până atunci.
E numai vina ochilor ăia care şi-au văzut doar propriul interes! Ispită – necunoscute sunt căile tale! Şi atât de dulci armele tale tăioase ca un şiş sfâşietor de inimi neexperimentate.
Războiul dragostei nu se încheie întotdeauna cu pace. Se întâmplă de pierd ambele părţi implicate. Uneori, o parte exultă peste ruina redutei adversarului. Fără să mai conteze ce a rămas în front în urma adversităţilor. Şi atunci, sătul de atâtea trăiri aprige, ai vrea să te retragi. Depararte de tot. De tot ce-ai iubit cândva.
Gândurile sunt până la urmă doar o urmă a amintirii ochilor, umbre fără formă, fără fond, care apasă pe suflet şi nu-l lasă să respire. „De ce s-a întâmplat asta?”, „Nu merit eu aşa ceva!” – ar fi ecouri interioare ce ţipă în zadarnica tentativă de a cere sorţii o explicaţie pentru ceea ce se întâmplă. Asta pentru că uneori avem senzaţia că, undeva în…. neant, o forţă invizibilă se joacă cu viaţa noastră. Acum ai totul – tot ce-ai visat cândva, începând şi terminând cu iubirea pură şi adevărată, iar în secunda următoare, ce chestie (sic!), pulbere de stele… peste tot!
Pentru a cruţa durerea nemiloasă, ochii se închid lăsând loc lacrimilor să creeze un ocean de crudă discordie în care sentimentele care au făcut cândva paşii să alunece lin pe tărâmuri scăldate de căldura Soarelui, sentimente care au condus cândva fiecare dram de fericire să se transforme în nirvana, ei bine… aceste sentimente sunt chinuite acum de învolburarea lacrimală care încearcă prin toate eforturile să le înece, făcându-le de-a pururi pierdute în uitare.

De Marius Valentin SĂCEANU

Related Blogs