Azi, când mă întorceam de la şcoală, mă gândeam că pe bărbatul-evantai e ca şi cum l-aş fi cunoscut dintotdeauna. A început să ningă şi era ridicol că îmi imaginam cum i-ar sta cu genele albe. Cred că s-ar fi potrivit de minune cu genele mele blonde (sst, e un secret că sunt blonde, le dau cu rimel de fiecare dată când dau cu ochii de mine în oglindă dimineaţa, îmi place să cred că sunt mai sexy aşa- rimelată).
Aş fi vrut să bată mai tare vântul, atât de tare încât să mă ducă până sub fereastra lui. I-aş fi observat pe furiş fiecare gest, aş fi râs în sinea mea de mişcările pe care le face exagerat de lent, i-aş fi admirat sictirul cu care îşi pune pe el tricoul, fără să se gândească dacă îi stă bine sau nu îmbrăcat aşa. Aş sta acolo (observator fidel) ore, poate zile, ţigări să am, nici vorbă de plictiseală sau frig… Şi cum nu iese prea des din casă, nu m-ar surprinde să mă găsească, întâmplător, dormind ca un câine vagabond la el sub geam când, în sfârşit, s-ar decide să-şi părăsească vizuina, evident dintr-un motiv imperios necesar.
Şi cum nici unul din noi nu crede în dumnezeu (nu mă judeca că nu-l scriu cu D mare, nu sunt obligată), ce ar fi dacă am face un compromis şi l-am crede că există măcar o clipă, ce i-am cere? Bani? Succes? O viaţă lungă? Sunt ironică, evident, eu probabil i-aş cere un mac, unul care nu se ofileşte niciodată, el ar vrea un interviu în exclusivitate de la Placebo.
Şi dacă m-ar vedea acum pentru prima dată întâmplător, pe stradă, cu braţele pline de flori, pentru că e 8 Martie (şi azi probabil toată lumea şi-a imaginat că am o groază de admiratori, dar de fapt eu doar căram florile pe care le-a primit mama de la elevii ei), ştiu că ar trece mai departe. Nu i-ar păsa cine sunt sau unde merg, eu l-aş privi insistent, ca pe cineva pe care ştii că îl vezi pentru prima şi ultima dată în viaţă.
Conjunctura în care ne-am întâlnit a fost complet favorabilă, l-am simţit din prima ca pe un boem. Cine ar mai fi ieşit din club în mai puţin de 5 minute de când a intrat, lăsând un întreg grup de amici puşi pe distracţie până dimineaţă, ca să imi ţină mie companie pentru o noapte întreagă?! El, un potenţial profesor de limba română şi eu o puştoaică cu două codiţe cu fundiţe, schimbam impresii (el ar spune că şi priviri, he, he, n-ar greşi deloc) şi parcă nu contau locul, ora, vremea de afară sau cei care treceau pe lângă noi (îi vedeam în decor ca pe nişte umbre verzi- verzi pentru că eram îmbrăcată în verde şi în clipele acelea simţeam că mă reflect în tot, mă asortam cu vântul, cu pomii de pe marginea străzii, cu scrisul de pe tricoul lui complet alb, pe care de fapt mi-l imaginam, un CROWDED cu majuscule – cuvântul meu preferat – scris de mine, cu creionul de ochi verde pe care îl aveam în geantă, gata în orice moment să-mi retuşeze vârsta).

De Synthia Jacob

Related Blogs