Vântul sorţii uneori aduce norocul şi alteori îl goneşte departe de noi, omul aflându-se mereu între speranţă şi teamă.

Minunat e sufletul copilului şi cât de bine este el întipărit pe chipul şi gesturile lui. La el, totul poartă amprenta sufletului: poate din această cauză copilul este atât de lesne crezător, considerând că totul se face pe bază de suflet.
Aşa ar trebui să fim şi noi, cei mari, cu sufletul pe faţă şi cu pecetea lui pe fapt.
Din păcate, noi, cei vârstnici, am învăţat să ne ascundem, să înşelăm pe alţii şi chiar pe noi înşine, căci viaţa – târfă ordinară – nu te acceptă decât schimonosit, expert în mistificări – altfel, te dă la fund şi te preface în gunoi netrebnic.
Aţi luat seama la un copil când râde? Râde şi cerul, şi pământul cu el, iar când plânge, în plânsul lui se zbuciumă parcă tot universul.
La copil totul e viaţă şi orice atinge el capătă viaţă: şi păpuşa neînsufleţită, şi mosorelul golit de aţă, şi cârpa anostă, şi fierul îngheţat.
Acest mic vrăjitor are în mâinile lui viaţă şi suflet pe care le dăruieşte cu o dărnicie de nabab. Sub puterea lui magică, totul se însufleţeşte şi capătă o altă formă, un alt sens şi un alt nume.
Dar animalele? Animalele cele atât de des bătute şi chinuite de om, numai la el, în mângâierile lui îşi găsesc scăpare şi înţelegere, mai ales câinii şi pisicile.
Priviţi-i numai, şi-o să vedeţi cât de bine se înţeleg ei.
Urmăream odată joaca unui copil cu un câine. Legat cu o sfoară de gât, câinele se supunea cu multă docilitate micului său stăpân, căutând chiar să-i prevină dorinţele.Nu apuca băiatul să facă un pas la dreapta, şi dorinţa-i era prompt împlinită, câinele luându-i-o chiar înainte. Ba, urcând coasta unui deluşor, câinele trăgea cu râvnă în sus mica sa povară ce venea din urmă. De la un timp, copilul – cu puterea magică proprie lui – şi-a transformat căţelul în cal, căruia, aşa cum cer uzanţele, i-a pus frâu în gură şi l-a încălecat fără multă discuţie.
Numai că vezi, hoţul de căţel, simţind povara cam mare pentru puterile lui, dar în acelaşi timp, ca să nu-şi supere stăpânul dacă s-ar împotrivi, s-a lăsat încet, pe picioare, în jos.
Absorbiţi în jocul lor, nici copilul şi nici câinele nu au băgat de seamă când, venind din susul străzii, şi-au făcut apariţia doi oameni cu arcane de sârmă în mâini, urmaţi la mică distanţă de o dubă în care patru-cinci câini, cu limbile scoase, priveau cu tristeţe printre gratii. Adulmecând primejdia, câinele s-a smucit din mâinile copilului ca să scape. Târziu însă, deoarece unul dintre cei doi hingheri, ieşindu-i înainte, i-a tăiat retragerea. Atunci câinele s-a abătut în cealaltă parte, nimerind tocmai bine în arcanul celui de-al doilea hingher.
În tot acest timp, copilul, încremenit cu mâna întinsă după câine, se uita cu ochi mari şi speriaţi. De câteva ori a vrut să strige, să cheme câinele să vină la el, fără ca totuşi să poată articula vreun cuvânt. Când l-a văzut ridicat în aer ca un peşte în undiţă, a făcut ochii şi mai mari şi a dat un ţipăt scurt: „Căţeluşul meu!…” şi s-a repezit la hingher, pe care l-a prins de mână. Acesta s-a smucit, a mormăit o înjurătură şi, cu mânie, a azvârlit câinele în dubă, lângă ceilalţi. Pe dată duba s-a pus în mişcare, hurducăind pe stradă, ducând căţelul spre destinul lui tragic.
Copilul, căzut în mijlocul străzii, cu ochii înotând în lacrimi, chema încet, ca într-un cântec plâns: „Căţeluşul meu, căţeluşul meu…” Dar nimeni nu-l asculta.
La al doilea colţ de stradă, duba cu hingheri a cotit-o spre abator şi nu s-a mai văzut.

De Horia Criosteanu

Related Blogs