Helgoland
mai tot timpul îmi vorbea de nordul lăptos,
totul se distinge ca având forme dinamice, variaţii
senzuale, totul este dincolo de metafizic
ghicesc vastele întinderi albe, a-ţi da viaţa printre
stânci exfoliate, niciodată marea nu are
acelaşi zumzet, iar umbrele sund din ce în ce
mai gheţoase, spaţiile dau garanţia
aerului divin, sărat, împuţit de peşte în
putrefacţie, nu există pântec fără jurământ şi nici
iertare fără a te pierde în reverberaţia oglinzii,
ascult-o ca pe o fiinţă rătăcită,
pentru clipa fără de murmur, secundei timpurii dă-i
vlăguite grohotişuri, himere, dâre de spermă,
căci era vicleană până la capăt, unidimensională,
când îşi răsucea zulufii pe deget, se aprindea
aurora boreală în sclipiri magnetice, putregaiuri
şi luxurianţe deşarte, iar asta numai pentru a mă
ademeni la o vânătoare de Seehund,
tocmai când autorităţile portuare snopeau în
bătaie o mână de braconieri, pentru că nu se
mulţumiseră cu fetele-curve de pa aleea rău famată
a luminosului oraş,
şi nu vânau decât pentru piele şi ficat aburind.
având această revelaţie de curând, în susul verii,
că ţi se pot oferi toate plăcerile vieţii, mai ales
cele carnale pe artera pestriţă din Sankt Pauli,
pentru o izbândă pe care o puteai cumpăra la preţ
redus, inclusiv prezervativul, doar că braţele se
întindeau pînă dincolo de şolduri, iar ochii
înfipţi în vitrina cu bunătăţi apetisante şi deosebit
de crude,
dezamăgirea venea de la cheiul trei, aglomerat,
paradoxal de aglomerat, cursă zilnică spre
Helgoland, lamentabilă capodoperă a nordului,
unii îşi păstrau tainicele momente în cala vasului
crezând că vor scăpa de răul de mare,
dar sus pe culmea valului m-a cuprins greaţa,
nu-i lucru simplu să vomiţi pe vârful pantofului,
că dincolo de balustradă faci rău mării,
respiraţie ritmică, concentrare la pescăruşi, acel
şiretlic trebuia să-ţi grăbească pofta de admiraţie,
pentru că tot nu ajută la nimic,
depozite de turişti sus pe punte şi copii cu vuve
colorate din ere geologice, accesorii prolixe,
dar nu ştiam că pescăruşii pot fi atât de
obraznici, veşnic înfometaţi, ispita cărnii de
peşte şi a pelerinelor galbene, până am reuşit să
trecem e noi înşine, vă spun , că tot am de gând
să vă povestesc legenda nordului,
eu însumi voi fi o expunere scadentă, cu un
discurs cât se poate de structurat, participarea va fi
totală, când te gândeşti că acolo sus lumina suferă
anumite incantaţii, accidente solare şi trece prin
experienţe mimetice, alteori desuetă, epuizată, stă
ţeapănă ca farul de pe Land
mi-am încredinţat privirea zeilor pentru a-mi
justifica melancolia, deriva mea lăuntrică stă să se
înece în Mist, înconjurat de verde, apă dezlănţuită,
ritmică, vălurită, dimineţa, la micul dejun şi seara,
nespus de fericit că sunt aici, derivă alternând cu
orgoliul, opulenţa ideatică nu valorează nimic
înaintea primei adolescenţe, m-am păstrat în
floare de măr, şi păr, şi zece paşi către o caznă densă,
dând noilor timpuri dulcea funie a nefericitei
pedepse, pentru neuitare, pentru deschidere spre
taine behavioriste, ca un fulger, ca o demonstraţie
vitează în propriile ei determinări,
fericit că gestica nu mă înşeală pe acel
morman de scoici izomorfe, şezlonguri, cornete cu
îngheţată (curios lucru), palmieri decupaţi din
hârtie creponată, că totul trebuie să dea senzaţia
de cald-muşuroi,
insula cu pereţi de stâncă nu iartă, naufragiile
se numără pe degete, pe morţi, apoi am dăruit
ofrande în copii sănătoşi păgânului Odin,
frate-ofrandă, nevasta-ofrandă,
la rugămintea celui care a zămislit farul,
dar mai ales iubita, nefericita iubită, damnată
şi violată peste măsură, că aşa-i stătea bine,
zidită între hulubele farului, mister al lumii
de acolo, ca totul să reziste peste veacuri,
iar el, cel care a înfăptuit crima, încă mai plutește
cu sufletul neiertat,
înţelegerea inexorabilă dintre calfe şi zei
când este vorba de mari faceri care să rămână „evig”
mai ales celor
ce nu le merită.
De Octavian Anuța