S-a întamplat de Crăciun să roșu mereu.
De Crăciun n-am știut dacă exist independent
de instalații reci mimând lumină.
Și am învățat că trebuie să pulsez a zâmbet continuu,
să ignor ruiniformul și cimentul din ochii ei,
din ochii oglinzii.
Bărbați deghizați roșu pe trotuare, daruri și mai ales iluzii-ntreținute.
Să-mi cânți colinde în vreme de război miniatural.
Am o stare fără nume, făr-amprente, ce dansează a zurgălăi,
mânjită pe buze cu ciocolată, cu bomboane antice de pom.
Eu sunt casa, eu sunt mai ales bradul împodobit.

Eu sunt bradul aruncat după Crăciun.

De Crăciun am visat corbi.
Sunetul cărnii dansând,
praf congelat.
Mereu cadouri îndoind percepția.

Am aparate ce roșesc sub tensiune electrică,
cântă și s-nvărt.
Îmi sunt aparat ce roșesc sub tensiune electrică,
le sunt globurilor forță în plină spargere.
Am lipit pe sticlă
-fie ecran, fie geam anemic-
figuri zâmbitoare, obraji cu trenă roșiatică.
Și-mi surâd în Ajunul Crăciunul
ținând cadouri grele in priviri.

Mi-e atât de cald încât, printre roșu, printre roșii,
expir de trei ori. CO2, deziluzie, produs.
Să comercializez căciuli de sange.
Eu sunt căciula pliată după neuroni duhnind a ceață.
Mi-a atât de frig încât mă contract printre cadouri.
Mi-e atât de nimic încât.

Foamea de așchii piaptănă păduri
și cad iremediabil fire de păr de tip lemnos.
Adu-mi în cămin brad scuturat de habitat firesc, de pădure.
Mațe, delir nevrotic-morbid în bucătărie,
fum și mai ales foc.
Mi se învârt în nări arome diverse, de la ceafă la abur la parfumul cuțitelor scrâșnind.

Îmi fug imagini, vertij și totuși roșu.
Din nor în abur, înapoi în cer, sub cer.
Să-mi cânți colinde și atunci când n-o să mai ști să umbli,
când pulbere,
când ne vor cădea dinții pe rând.
Bagă-mi degetele în ochi ca să nu văd
sfârșitul Crăciunului, să nu mă izbească uși și instalații-abandonate.
Ger de Crăciun, ger vara în spații goale.
Nu știu să fug decât înainte și înapoi, deodată.

De Cătălina Ionei

Related Blogs