Copilăria-paradis pierdut

Când îmi deschisem larg ochii spre orizont
seninul cerului se cufunda în mare,
razele calde ale primăverii
săgetau valurile…
stăteam asemeni unei corăbii
proptite de stâncile reci cu o
ancoră veche…
Mă chema beția valurilor undeva,
și cerșeam mării aventuri și vise,
cărți și iubiri.
Țărmul era pustiu,
știam că mă depărtez și căutam
cu privirile albastre
anotimpul pierdut…
Aveam în mâini cârma asta de lemn
și pe umeri aripile albe ale libertății,
dar mă dureau pașii pe nisip
șterși de zbuciumul timpului…
lăsam în urmă un paradis pierdut,
acum înțelegeam că pulsația vieții
era menținută de inima cea,
inima toturor vârstelor…
Pierdeam cele șapte milioane de minuni ale lumii
și drumul spre cele șapte planete,

nu aveam să mai găsesc trandafirul albastru
și fântâna din inima pustiului,
nu mai eram copil,
trebuia să lupt pentru fericire,
să mă las de cerșit,
trebuia să iau cu mine primele impulsuri ale umanității
și să devin un prinț adevărat,
al iubirii, credinței și dreptății…
Corabia mea se depărta de un
anotimp existențial,
era flacăra vie și senină a sufletului meu,
dar luam cu mine lăzi vechi și roase de ani,
pline cu cărți,
cărți și iar cărți
în care pulsa copilăria.

De Soneta

Related Blogs