Raul clipi.
Camera în care se află Raul este visul oricărui familist convins care cochetează cu ideea de a deveni burlac. E o cameră mare, albă, foarte la modă. Are şemineu, câteva tablouri abstracte care te duc cu gândul la senzualitate şi voluptate, un birou
imens, dar neutilizat. De asemenea, prin cameră o sumedenie de gadget-uri (plasmă,
sistem audio, aer condiţionat, lumini ambientale) care, însă, nu pot fi văzute,
fiind inteligent integrate sau mascate de către unele piese ale mobilei negre, de
pereţi sau de tavanul fals. Designerul de interior a avut mână liberă. O cameră
mare, în trend, dar impersonală. Raul stă în fotoliul negru de lângă şemineu. Părul
lung, strâns în coadă, pare mai închis la culoare decât fotoliul. Tenul alb, ochii
mari, verzi – de copil.
A clipi. Închizi ochii – deschizi ochii. Două acţiuni aflate în antiteză care se
unesc sub definiţia aceluiaşi verb. La nivelul substantivului, „clipitul” e ca
„viaţa”: te naşti, mori – iarăşi două acţiuni antitetice…
Am putea spune că în viaţă deschizi ochii doar o dată şi îi închizi tot numai o
dată… în rest, clipeşti…
Un fel de definiţie romantică a vieţii. Clipitul e un şir perfect de paranteze.
Indiferent cât de mare ar fi acest şir, la nesfârşit, când aduni iese un număr par.
Nu ai cum să deschizi ochii fără să-i închizi. Raul clipi…
Stă cufundat în fotoliu cu picioarele ridicate pe birou. O scrumieră îi acoperă
buricul. Stinge o ţigară, scoate o alta din pachetul care urmează a fi aruncat. Acum
este gol.
Unde e bricheta?
Pe birou nu, pe mânerele fotoliului – nu, poate a căzut… da, uite-o, e la piciorul
fotoliului.
Sună mobilul. Raul nu răspunde… ştie cine e. E Amalia – a rămas însărcinată. Şi de
ce îl sună pe el?! E problema ei! Putea să ia pastila! A făcut o alegere. Acum
trebuie să şi-o accepte! Nu e problema lui!
După ce telefonul se opreşte din sunat, Raul verifică totuşi… trei apeluri
pierdute şi două mesaje. Trei apeluri şi un mesaj de la Amalia. „Ai citit mesajul pe
care ţi l-am trimis? De ce nu răspunzi?…” Da, l-a citit, dar nu e problema lui. Al
doilea mesaj – impresarul lui: „Luna viitoare concert Spania şi Portugalia? Da sau
Nu! Spaţiu de un rând… Glumeam – Da”. Raul zâmbi. Aruncă telefonul pe birou,
stinge ţigara. Ia scrumierea şi bricheta şi le pune pe parchet. Se ridică, ia
chitara şi începe să cânte.
Raul este un faimos cântăreţ de blues. Frumos, bogat, celebru şi talentat. Adunate,
aceste patru cuvinte îl conturează foarte probabil pe al cincilea – arogant, dar şi
pe un al şaselea – egoist.
Nu repetă mult şi realizează că trebuie să iasă după ţigări. Tare ar mai fuma acum
ceva! Ar trebui să se lase – pauză în gândul lui Raul, după care continuă – de ideea
de lăsat!
Se uită pe geam şi vede că plouă cu bălţi mari. Calculează – 300 de metri până la
magazin, 300 înapoi = ud leaorcă. Pauză. Trebuie să fumeze! O maletă, sacoul, se
încalţă, umbrela, cheile de la casă, cardul, deschide uşa, închide uşa şi o încuie.
Deschide umbrela… un pas… şi iată-l în ploaie.
O durere mare de cap. Sunetul nu mai este continuu. Este întrerupt. O secundă un
sunet, o secundă nimic… Lui Raul îi pare că aude două corzi de chitară: SI şi RE
ciupite în acelaşi timp, apoi, oprite sau mutate. Iar ciupite, iar mutate… Se uită
în jur. Ritmul devine tot mai alert. Ameţeala îl face să creadă că stropii de ploaie
se învârt în jurul lui. Simte o durere între coastele flotante perechile 11 şi 12…
Durerea pare să fi trecut de apogeu, acum descreşte, la fel şi ritmul chitarei.
Totul pare normal. Raul se ridică. Durerea şi ameţeala îl trântiseră pe ciment. Se
uită în jurul său după umbrelă, dar nu o vede. Observă imediat că deşi plouă… el
nu simte nicio picătură. Nu este ud deloc! Ciudat…
Simte o privire.
La capătul aleii, un vagabond. Haine rupte, fără expresie. Lui Raul îi este jenă,
dar trebuie să treacă pe lângă acel om. Nu are de ales, aşa că înaintează. Cu cât se
apropie, cu atât observă ciudăţenia. Omul, deşi are hainele şi stilul vestimentar al
unui cerşetor, are o faţă foarte bine îngrijită, părul lung, blond, într-un cuvânt,
un om al străzii care arată foarte bine.
La trei paşi de acest om, Raul se opreşte. Nici vagabondul nu e ud. În jurul său
plouă. Şi în jurul lui plouă. Continuă să se uite la el, fără a spune nimic.
– Doar tu mă vezi, spune arătania de om. Eu nu exist. Voi exista! Dar acum nu exist.
Raul nu spune şi nu gândeşte nimic.
– Eu trebuie să îţi spun ţie o poveste! Asta e misiunea mea.
Raul clipi.
Se trezeşte. Tremură tot. Simte transpiraţia de pe faţă. Corpul său se resimte.
Atunci când muşchii se relaxează după o perioadă de încordare, simţi mici
înţepături; mici, dar infinite. Lui Raul, acest sentiment îi aduce aminte de apa
minerală. Ca şi când ar avea mii de sticluţe de apă carbogazoasă în tot corpul său,
iar cineva le-ar desface capacele la toate odată. Acum!
Cu toate acestea, Raul zâmbeşte!
A fost doar un vis!
Unde sunt ţigările? Trebuie să fumeze! Vede scrumiera şi bricheta pe parchet!!!
Ciudat… Pe mânerul fotoliului e pachetul… Se ridică încet din pat şi se
îndreaptă temător înspre birou. Se opreşte în dreptul fotoliului. Ia pachetul.
Inspiră! Deschide pachetul… o ţigară. Expiră uşurat.
Aprinde ţigara!
Inima nu mai bate aritmic! Inima omenească e un sistem de percuţie, e o tobă mare,
cu pedală, cu cinele, tum-uri şi premier. Câteodată cântă rock, câteodată cântă
romanţe. Ea e tot timpul prezentă, chiar dacă, la unele melodii, nu o simţi.
La nivel conceptual, inima, viaţa, clipitul, toate acestea sunt interconectate şi
implicite. Nu pot exista independent. Şi mai au un lucru în comun. De cele mai multe
ori, noi nu suntem conştienţi de ele. E ca şi când becul ar uita de uzina electrică,
pământul de Soare şi omul de zâmbet. Zâmbetul e viaţa. În rest, e clipit. Deschizi
ochii, închizi ochii!
Raul clipi!
Stinge ţigara. Sună telefonul mobil, dar nu are chef să răspundă. E cufundat în
blestemul creaţiei. Ar trebui să scrie o melodie specială pentru tobe. Tobe şi
chitară, dar să fie ceva diferit. Ceva care să facă oamenii să tresalte. Să fie
răspunsul la o rugăciune. Divin şi neaşteptat!
Telefonul se opreşte din sunat, de fapt, din vibrat… se corectează Raul.
Totuşi ar trebui să verifice! Poate e impresarul… Deschide telefonul. Trei apeluri
ratate şi două mesaje. Sângele este pompat cu putere şi repeziciune prin vene. Este
propulsat de piciorul drept care apasă într-un ritm alert pe pedala tobei mari. Raul
aruncă telefonul pe fotoliu. Se duce lângă fereastră şi priveşte spre alee. Vede
bălţile. Ştie că trebuie să iasă.
Peste un minut simte ploaia. Întinde mâna şi imediat resimte picăturile reci. Nu
înţelege. Ce se întâmplă?
Nimic, ce să se întâmple? Doar nu se aşteaptă ca ploaia să îl ocolească… Aşa e. A
fost doar un vis!
Totuşi cerşetorul… Raul se uită spre capătul aleii. Acolo vede un cerşetor
interesat de pubelele cartierului.
Aleargă spre el.
Când ajunge destul de aproape încât să îl poată vedea perfect, se opreşte. Nu e
blond cu părul lung, ci brunet cu părul scurt şi cu un aspect total neîngrijit. Omul
pare mai degrabă speriat.
Raul observă că şi pe cerşetor îl atinge ploaia.
E o prostie! Cu toate acestea….
– Bună seara, şovăie Raul, aveţi cumva vreo misiune?
Niciun semn, niciun gest, niciun sunet.
– Trebuie să îmi spuneţi vreo poveste?
Nimic, nici măcar sunetul stropilor care ating doi oameni într-o seară de toamnă.
– Dacă trebuie să îmi spuneţi ceva, vă rog, nu mai înţeleg nimic! Ce trebuie să fac?
Cerşetorul pare să capete mobilitate… se scarpină după ureche şi îl priveşte pe
Raul nedumerit. Cu toate acestea, răspunde:
– Trebuie să îmi dai… nişte bani?!
Raul clipi.
Cinci minute mai târziu, el şi omul din capătul aleii se aflau în faţa şemineului.
Nu şi-au spus nimic de când au intrat în casă. Au fumat. Cerşetorul a inspectat în
tăcere locuinţa şi l-a privit pe furiş pe Raul. Acesta vedea din ce în ce mai tare
că greşise. A fost doar un vis.
– Povestea, spune omul cu mult bas în voce, este următoarea. Eu… cerşetorul ezită.
Se uită din fotoliu la Raul care stătea în poziţia focului de tabără pe parchet.
Întinde mâna şi ia de pe birou banii pe care Raul îi dăduse imediat ce intrară în
casă. Îi numără şi îi îndeasă rapid în buzunarul scurtei pe care o poartă. Îi mai
aruncă o privire şireată lui Raul şi continuă. Eu… eu vin dintr-o altă lume. Vin
dintr-o lume a puterilor paranormale. Fiecare individ din această lume are un dar,
ceva special. Unii zboară, alţii se teleportează, unii sunt invizibili şi aşa mai
departe, tot ce îţi poţi imagina. Însă, câte o singură putere, nu mai multe. E
imposibil! De exemplu, puterea mea este norocul, adică întotdeauna câştig. Ei bine,
pe această planetă de câteva miliarde de indivizi, există un singur om care a ales
să nu îşi folosească puterile. Noi am crezut întotdeauna că nu are nicio putere. El
şi-a întemeiat o familie, a crescut un fiu şi toate acestea fără ajutorul
paranormalului. Raul, tu nici nu îţi dai seama cât de greu i-a fost. Adică,
imaginează-ţi că toţi avem ceva de oferit. El nimic. Nimeni nu-l angaja. Cu toţii
râdeam de el. Toţi credeam că e blestemat. Era ceva diform, ceva bolnav, până la
urmă, anormal.
Până într-o zi, când unii dintre aceia care au ales să-şi folosească puterile în
scopuri greşite au vrut să-şi bată joc de nevasta sa, o femeie foarte frumoasă. Cu
toţii ne întrebam ce a văzut la el. Nimeni nu înţelegea. Ne-am gândit că era nebună.
Puterea ei era râsul. Întotdeauna făcea omul să se simtă bine. Pentru asta trebuie
să fii puţin nebun. Ei bine, când acest om a plecat de acasă pentru a-şi duce fiul
la şcoală, banda celor Răi a profitat de ocazie şi i-a răpit nevasta. În aceeaşi zi,
ea a fost găsită moartă. Soţul ei a reînviat-o. Şi mai mult, i-a căutat pe cei care
îi făcuseră atât de mult rău iubitei lui şi i-a omorât pe toţi.
Atunci, toată planeta a aflat că acel om era singurul care deţinea toate darurile.
El putea face tot. Omul de care toţi râdeau era suma tuturor… ironic, nu?
Asta a fost o lecţie pentru noi toţi… Oricum, nu asta e povestea pe care trebuie
să ţi-o spun… dar ne va ajuta mai încolo. Tu trebuie să ştii altă poveste. Una
care s-a petrecut aici pe planeta voastră.
Raul clipi.
Nu crede nimic din ceea ce aude şi îşi dă seama că este în primejdie. Cum să
reacţioneze el aşa după un vis? Ar trebui să se ducă la un psiholog ceva! Să se
verifice! Poate e bolnav. Oricum, nu îi pare rău. Acest om, deşi nebun, i-a dat o
idee. Acum ştie care va fi următorul lui hit muzical. Acest cerşetor îl inspiră.
Ascultându-l, şi-a dat seama cum trebuie să sune acel duo tobe-chitară… De-abia
aştepta să-şi termine povestea şi să plece. Imediat după ce va ieşi pe uşă, va
transcrie cântecul din cap pe portativ şi tabulatură. O, da! Va fi ceva genial.
Cerşetorul zâmbeşte. Îi aruncă lui Raul o privire profundă, ca şi cum i-ar auzi
gândurile.
– După cum spuneam, continuă el, este vorba despre fata celui mai bogat om de pe
Pământ. Ea s-a îndrăgostit de un băiat. Pe scurt: după ce părinţii fetei l-au
cunoscut pe băiat, i-au interzis acesteia să-l mai vadă. Normal că nu i-a ascultat.
Mai târziu, a rămas însărcinată, purta copilul acelui băiat. Părinţii ei află,
băiatul dispare. Fetei i se dă de ales: renunţă la copil şi vieţile lor merg mai
departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau nu mai este recunoscută de familie,
nu mai primeşte nimic, nici măcar un ban şi din acea clipă, ea trebuie să devină un
om al nimănui. Ruşinea familiei era prea mare. De aici, povestea devine interesantă.
Femeia a ales să păstreze copilul. Nu şi-a putut convinge tatăl, aşa că a plecat în
lume. Familia ei a declarat-o moartă. Cu banii şi cu relaţiile lor, acea fată nu mai
exista.
Mai întâi, femeia a cerşit. Apoi, a găsit adăpost la o mănăstire – unde a născut şi
un băiat. A primit ajutorul de care avea nevoie pentru a creşte acel copil. Cu
timpul, şi-a găsit de muncă, astfel încât, atunci când băiatul a împlinit 7 ani,
locuiau într-o casă închiriată. Mama lucra de luni până duminică, chelneriţă la un
bar, menajeră într-o casă de bogătaşi după program, croitoreasă în timpul liber.
Toate acestea pentru copilul ei, din dragoste pentru el. Acesta creştea de la an la
an. Deşi s-ar putea spune că mama lui nu avea timp pentru nimic altceva în afară de
muncă, era întotdeauna acolo pentru el: când era o problemă, când era o festivitate
la şcoală. Orice şi oricând. A făcut în aşa fel, încât acest copil să înveţe ceva
foarte important: să zâmbească din suflet şi să-i facă şi pe alţii să zâmbească.
L-a învăţat să fie bun şi întotdeauna să-i ajute pe cei din jurul său. La 18 ani,
băiatul s-a îndrăgostit de o fată. Fata ştia de dragostea lui, dar nu i-o arăta. Nu
după mult timp, au ajuns împreună. Fata vroia mai mult în ceea ce priveşte situaţia
materială a partenerului său, astfel încât a acceptat avansurile unui om mai în
vârstă, dar bogat.
Bogdan, căci aşa îl chema pe îndrăgostitul nostru, o surprinde într-o seară pe
Melania, iubita lui, la braţul omului bogat. Vroia să-i facă o surpriză romantică
Melaniei şi nu îi spusese de intenţia lui de a o vizita. O lacrimă a atins
trandafirul care îi era sortit Melaniei. Bogdan se şterge la ochi şi se întoarce.
Bătea străzile de unul singur cu o lacrimă constantă în colţul ochilor. Undeva,
într-un parc, pe o bancă, o vede pe Maria. Şi ea plângea.
Bogdan se îndreaptă spre ea. Când ajunge în faţa ei, se opreşte. Aceasta se uită
spre el cu o privire goală şi tristă. Bogdan îi întinde trandafirul şi zâmbeşte din
suflet. Maria nu ar fi acceptat acea floare dacă Bogdan nu ar fi zâmbit aşa cum a
făcut-o. Atât de sincer! Atât de cald!
– Acesta este Trandafirul Simplu, îi spune Bogdan Mariei. Doar o singură petală a
lui, continuă el, are puterea de a înlocui toate lacrimile din lumea asta cu zâmbete
şi glume bune. Maria zâmbeşte şi ia trandafirul. Bogdan pleacă mai departe în viaţa
lui. Maria era artist. Pictor. Plângea pentru că în acea zi aflase de moartea mamei
sale. Peste trei luni, următorul ei tablou a fost „Trandafirul Simplu”. În acest
tablou, îl vedem pe Bogdan cum îi întinde trandafirul cuiva, unei persoane ce nu
apare pe pânză. Ceea ce a fascinat la această creaţie, a fost zâmbetul celui care
ţine floarea. Era ceva parcă divin. Oricine vedea tabloul, simţea o alinare, o
tresăltare, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi atins. Peste ani, a devenit cel mai scump
tablou. Doar în estimări, pentru că Maria nu a vrut să-l vândă. Asta până în anul în
care a murit. În anul acela l-a vândut şi s-a confirmat şi în realitate – de departe
cel mai scump. Cu banii obţinuţi, Maria a înfiinţat centre pentru oamenii fără
adăpost. Peste tot în jurul lumii. Atât i-a permis bugetul. La câteva luni a murit.
Într-unul din aceste centre a fost primit şi Andrei. Un băiat de 19 ani. Părinţii
lui muriseră într-un incendiu cu 7 ani în urmă. Pentru că era fiu de ţăran sadea,
era semianalfabet. Ştia şi putea să citească, dar cu greu. Întotdeauna a vrut să
progreseze în această direcţie, dar nu a avut timp. Până în acel moment a fost
ocupat cu… supravieţuirea. O dată acceptat în centru, Andrei s-a simţit ocrotit,
iar cu ajutorul programelor de reintegrare socială, el a progresat mult pe toate
planurile. Peste 10 ani, era un scriitor cunoscut la nivel mondial. Scrierile sale
îi făceau pe oameni să zâmbească. Cititorii se simţeau iluminaţi de simplitatea
sentimentelor, căci asta făcea el. Nu scria cuvinte, ci sentimente. Oamenii simţeau
o putere infinită de fiecare dată când citeau ceea ce scria el.
Unul dintre cititorii lui era Marius.
Marius – un cercetător ştiinţific. Specializarea lui – bolile incurabile. În timp ce
citea creaţiile lui Andrei, Marius a avut o idee. Părea prostească, totuşi… peste
câteva luni de experimente… a descoperit leacul pentru leucemie. Nu peste mult
timp, a apărut şi cercetarea sa. Citind această cercetare, un alt cercetător a avut
o… idee prostească… care peste un timp s-a concretizat în leacul pentru SIDA…
Raul clipi.
Era stupefiat, niciodată în viaţa lui nu ar fi crezut aşa ceva. Un cerşetor cu o
asemenea imaginaţie.
– Tu ar trebui să fii artist, spuse Raul. Cerşetorul zâmbi.
– Asta e povestea pe care tu trebuie să o ştii, afirmă acesta cu blândeţe.
– De ce? gândi Raul.
– Pentru că… răspunse cerşetorul… a fi important nu înseamnă neapărat să fii
vedetă, să fii cunoscut, să ai bani şi să faci tot ce îţi trece prin cap. Din când
în când, a fi erou înseamnă a face ceva comun în defavoarea a ceva măreţ. Este o
lecţie din care trebuie să înveţi ceva. Nu uita, orice minune este construită din
minuni mai mici. Acea mamă a ales copilul şi nu toţi banii din lume, iar dacă a ales
să îl aducă pe lume şi a întâmpinat numai greutăţi ca urmare a deciziei ei – lui nu
i-a reproşat asta niciodată. L-a învăţat să fie bun şi să zâmbească sincer…
Zâmbetul său a alinat inima Mariei. Maria a imortalizat acel moment, pictându-l. Un
gest care s-a concretizat în bani mulţi. Bani care l-au salvat pe Andrei de pe
stradă şi cu ajutorul căruia tânărul şi-a descoperit talentul. Talent care l-a
iluminat pe Marius, care ajută indirect şi la tratarea unei alte boli, până în acel
moment, netratabile. În final, zeci, poate chiar sute de milioane de vieţi salvate.
O minune, nu?
Raul clipi.
Nu spune nimic, dar gândeşte.
– Ştiu ce ai putea spune, continuă cerşetorul. Că nu s-a descoperit încă leacul
pentru aceste boli. Ei bine, trebuie să recunosc, te-am minţit: această poveste nu
s-a întâmplat. Ea se întâmplă.
Raul devine din ce în ce mai agitat. Consideră că a ascultat destul; nu mai
suporta… Voia să termine cu povestea asta stupidă.
– Ok! spune el. Bine! aşa o fi. Mersi mult, e ceva interesant în vorbele tale. Îmi
voi învăţa lecţia! Bun… ai luat banii… acum…
– E normal să nu mă crezi, spune zâmbind cerşetorul. Dar ia gândeşte-te de unde îţi
ştiu numele. Tu nu mi l-ai spus, iar în seara asta l-am menţionat, nu-i aşa, Raul?
Raul clipi.
Realizează că omul are dreptate. Dar cum? Ce se întâmplă? Nu… nu are sens!
– Raul, ascultă-mi sfatul, spune cerşetorul cu o voce armonioasă: în viaţă clipitul
este par; tu ai şansa de a clipi impar. De a te mai naşte odată… Adică de a
deschide ochii de două ori şi de a-i închide o singură dată. Nu sunt prea mulţi care
au şansa asta… Nu uita că puterea mea este norocul… Apropo, ştii care e numele
mamei lui Marius? Amalia… iar tatăl…
Realitatea este ceva complex care pare simplu… Ce este real? Ceea ce se întâmplă?
Sau doar ce ştim noi că se întâmplă? Iar dacă noi nu ştim, oare există? Majoritatea
gândurilor unui om rămân gânduri, iar de cele mai multe ori, până şi omul care le-a
gândit le uită. Aceste gânduri cum sunt: reale sau ireale?
Raul clipi.
O clipă… o clipă pare viaţa atunci când eşti pe patul de moarte. O clipă e de
ajuns pentru a te naşte. Într-o clipă te poţi îndrăgosti. Acest substantiv feminin
este o unitate de măsură imperfectă pentru orice. Tot ce e frumos durează o clipă…
cu trecerea timpului vei spune… „În acea clipă, în acel moment am…”. Ai făcut
ceva important, ai simţit, ai gândit…
O clipă este viaţa toată. Deschizi ochii, închizi ochii. În rest, doar zâmbet!
Raul deschide ochii!
Se simte ud şi sărat. Apa minerală… Gâfâie accentuat. Apa minerală… a mai avut
acest gând… Visul… ce a visat?… Povestea… Cerşetorul… Eroii… Norocul…
El întotdeauna câştigă…
Raul îşi roteşte ochii prin cameră fără a vedea nimic. Totul se învârte. Aude
corzile… Da… SI şi RE… le-a mai auzit… Stropii îl ocoleau… Tobele…
INIMA… piesa duo… şi-o aminteşte… o simte… Povestea… cum era povestea…
nu ştie… a fost doar un vis…da, un vis…
Telefonul vibrează… telefonul… a, da… Amalia… Marius…
– Alo, pauză…, bună Amalia, scuză-mă că nu ţi-am răspuns! Cum? Nu m-ai sunat!?
Pauză… Raul se relaxează… Aaa… scuze… nu ştiu de unde aveam sentimentul
ăsta… Amalia… pauză mare… Te iubesc!!!
Raul a clipit. Împreună cu Amalia şi, nu peste mult timp şi cu Marius. Peste 8 luni
mai exact. Marius avea 12 ani când Raul a murit de leucemie. În acelaşi an a murit
Maria, dar şi părinţii lui Andrei în incendiu.
O clipă pare toată viaţa!
Orice copil visează să ajungă erou! Orice om crede că are undeva un talent ascuns!
Ceva special! El poate salva lumea. Toţi îl vor aplauda şi îl vor iubi pentru
totdeauna. Şi da, este adevărat. Numai că nu este nevoie de puteri supranaturale!
Până la urmă, sute de oameni trebuie să mulţumească unui zâmbet sincer.
Raul a înţeles acest lucru! A înţeles diferenţa dintre lumea cerşetorului norocos şi
lumea noastră. Niciuna! În fond şi cerşetorul zâmbea! Şi cerşetorul clipea!
Viaţa este un şir perfect de paranteze. Deschizi paranteza, închizi paranteza.
Câteodată, închizi ochii fiind un om, iar atunci când îi deschizi eşti altul! Totul
într-o clipă. Raul a clipit!
În rest, tobe, chitări, ploaie şi zâmbet!
Realitatea e ceva simplu care pare complex.
Închizi ochii, deschizi ochii!

De Cătălin Andrioaie

Related Blogs