Trecător ca zilele de vară

UNU
Am fost condamnat la moarte fără a fi cu adevărat vinovat.
Ziua în care a avut loc condamnarea mea a fost o zi ca oricare alta.
Soarele chiar apăruse desi, o vreme, lasase imprsia ca nu ar mai vrea sa
apara.
Ziua incepea aproape asemenea cum încep toate zilele.
Poate putin mai nesigura, ca si cum si-ar fi dorit sa nu inceapa,
nehotarata parca sa alunge noaptea ce tocmai se sfarsise.
Singurătatea pe care am câştigat-o, încă de pe vremea cînd nu eram condamnat
la moarte, a fost în cele din urmă, cel mai mare beneficiu al meu.
Sînt singurul criminal ce nu a dus până la capăt crima. Este o crimă pe care
în fiecare noapte, leoarcă de sudoarea insomniilor mele, o înfăptuiesc.
Pe Lavinia D., am omorât-o fără să o omor. Am condamnat-o la o moarte
continuă, prin ultimul capitol al unui roman pe care abia acum îl scriu. Mai
trebuie să spun că, de fapt, pe Lavinia D., personaj pe care nici nu îl
cunosc, o iubesc definitiv, asa cum iti iubesti cancerul pe care il ai,
furunculele ascunse ale existentei tale, raul cu care te obisnuiesti si pe
care il duci zilnic cu tine, asemenea unei haine ponosite, rupta la coate, cu
care te-ai obsnuit, pe care o urasti, dar la care nu poti renunta ?
Altminterea, cum putam să o ucid?
Asa am ajuns un condmnat pe viaţă la moarte!
Tu, cititor impartial, probabil că mă înţelegi mai mult decât eu mă pot
înţelege. Vei sta langa mine pe tot parcursul cat scriu aceste randuri, pana
la ultima fraza a acestui roman despre o femeie singura. Poate vom si vorbi
unul cu altul. Poate vom petrece cateva ceasuri impreuna. Oricum, ne vom
reintalni, de acum incolo, ori de cate ori, viata intreaga, vei deschide
paginile acestui roman.
Închis între paginile cărţii mele nescrise, asa cum fiecare personaj se afla
inchis intre paginile cartilor lor, asa cum eu voi ramane inchis aici, intre
aceste pagini, la rândul tău, vei semna condamnarea mea la o moarte perpetuă.
Pentru că , în cele din urmă, nu suntem doar muritori conitnui?
Viaţa nu este ea însăşi decat o permanentă trecere către moarte?
Tu eşti cel ce are dreptate.
Eu sînt doar cel ce consemnează.
Închis întrre paginile cărţii mele, Tu, martor al insomniilor mele dintotdeauna
,vei trăi veşnic.
Eu, mă duc!
Ceea ce încă nu ştiu este dacă,. dincolo de condamnarea mea la o moarte
perpetuă, Adevărul există.

DOI. OAMENII VIN, OAMENII PLEACA.
1.
Lavinia D. îşi potriveşte ceasul fără alt instrument de comparaţie în afara a ceea
ce crede ea că este timpul ei interior. Limbile arată ora opt. Lavinia D. dă drumul
aparatului de radio.
-A fost ora opt! aude glasul crainicei.
“Popă trebuia să mă fac !“ işi spune Lavinia D. şi întoarce ceasul cu faţa la
perete. “Niciodată nu mi-a plăcut să văd cum trece timpul!” îşi spune Lavina D.
Lavinia D. îşi îmbracă pardesiul. “Aş putea să îmi iau şi umbrela!”îşi zice ea. “Nu
mi-o iau.. De ce să mi-o iau ? Chiar dacă are să plouă cumva, n-am sa o iau.”
Lavinia D. îşi scoate pâslarii. Prin casă, Lavinia D. poartă pâslari. Îi scoate
numai când se întâmplă să vină în vizită câte o prietenă sau atunci când
încasatorul de la lumină vine să citească contoarul. “O femeie bine nu trebuie
văzută în pâslari!” îşi spune ea atunci.
Lavinia D. îşi încalţă cizmele. Iar are să îşi spună Maria;
“Femeia asta cheltuie banii pe toate nimicurile, nu-i în stare să-şi cumpere o
umbrelă!” Maria este colega de serviciu a Laviniei D. De fapt, dactilografa cu care
împarte aceeaşi cameră, acelasi birou, daca se poate chema birou camera in care ele
doua lucreaza: Lavinia D. jumătate de zi, Maria cealaltă jumătate.
Maria este puţin trecută de douăzeci de ani. Se îmbracă bine. Îi place să se îmbrace
bine.
“Mariei îi place să se îmbrace bine!” îşi spune Lavinia D. Lavinia D. trage
fermoarul de la cealaltă cizmă. “Şi dacă are să spună ca-mi cheltui banii pe
nimicuri, ce?”
Lavinia D. întoarce cheia în broasca yale. “Şi poate nici nu plouă!” Lavinia D.
apasă acum butonul cu care chemi liftul. “Omul trebuie să fie totuşi prevăzător!”
îşi zice ea. Lavinia D. intră în lift. “La urma urmei, aşa îmi place mie!”şi apasă
pe ultimul buton, cel care te duce la parter.
Lavinia D. aşteaptă în staţia de autobuz. Oamenii trec. Trec pe stradă. Unii într-o
parte, alţii într-alta. Unii pe un trotuoar, alţii pe celălalt. Sunt unii care doar
stau. Stau şi aşteaptă. Aşteaptă ceva. Dintre aceştia, unii aşteaptă autobuzul.
Lavinia D.aşteaptă autobuzul.”Oamenii vin, oamenii pleacă!” Şi vine autobuzul.
“Oamenii vin, oamenii pleacă!” îşi zice ea. Şi urcă în autobuz. Autobuzul porneşte.
Pe stradă oamenii trec în continuare. Unii într-o parte, alţii într-alta. Staţia a
rămas goală. “Oamenii vin, oamenii pleaca” işi zice Lavinia D. privind staţia goală
prin geamul autobuzului.
2
Piaţa e mare. Cheiul se opreşte într-o parte a ei şi continuă de cealaltă parte.
Ai spune că piaţa s-a aşezat deasupra cheiului şi l-a acoperit. “Uite, aici vreau
eu să stau!” parcă ar spune ea. “Aici vreau, şi de aici nu vreau să plec
vreodată!”parcă spune piata, cu toate tarabele ei, cu halele ei, cu marea de sunete
şi culori care înseamnă piaţa. Lavinia D.ştie că piaţa pleacă. Noaptea piaţa
pleacă. Atunci nu rămân decât tarabele goale, halele cu luminile stinse. “Animale
mari care dorm”, îşi zice Lavinia D. când le vede. Câţiva gunoieri aluneca noaptea
peste ea fără zgomot. Atunci poţi să vezi cheiul în toată lungimea lui. Dacă te
aşezi într-un anume punct, poţi să vezi locul în care apa intră pe sub piaţă şi
locul din care apa iese de sub piaţă, în acelaşi timp. “Iată, piaţa a plecat!”îşi
spune Lavinia D.
Autobuzul opreşte în staţie. Lumea coboară din autobuz. Lumea urcă în autobuz.
Lavinia D. coboară din autobuz. În timp ce Lavinia D. coboară din autobuz,
altcineva urcă pe cealaltă uşă. “Iată piaţa!” îşi zice Lavinia D. în timp ce
coboară din autobuz. Şi atunci când primul picior a păşit pe asfaltul
trotuarului:”Trebuie că s-a făcut deja şi jumătate”.
Piaţa zvâcneşte din toate tarabele ei către Lavinia D. Lavinia D. îşi spune:”Iată
cum vine către mine piaţă”, şi traversează către limita de asfalt care înseamnă
începutul pieţei. Primele sunt tarabele cu flori. Laviniei D. îi plac florile. Să
le vadă. Câteodată să le aibă şi acasă. Dar atunci nu vrea să le vadă. Le ascunde.
Îi place doar să le ştie acolo, undeva, într-un ungher al apartamentului. “E ca şi
cum aş creşte pisici!” îşi spune Lavinia D. Şi apoi le ascunde. Atât cât să nu le
vadă. Doar atât. “Florile imi aduc aminte de inmormantari”, isi spune Lavinia D. si
ascunde florile.
Lavinia D. mângâie cu degetele un cartof.
– Cât vă pun, coniţă?!
Ridică ochii. În faţa ei, o femeie bătrână.
-Mulţumesc, nu cumpăr încă! ii răspunde Lavinia D.
Ridică mâna de pe cartof şi îşi spune:”Nu îmi place bătrâneţea. Dacă ar fi fost o
precupeaţă tânără, aş fi luat. Aşa, nu!”şi trece mai departe. “Batranii ar tebui sa
stea in rezervatii” isi spune Lavinia D., “sau sa iasa pe strazi numai cand nu pot
sa fie vazuti”, adauga ea. “Eu nu voi fi niciodata bartrana”, isi spune Lavinia D.
si se gandeste ca ar fi fost bine sa cumpere cartofi.
În celălalt colt al pieţei, un ceas. Lavinia D. a ajuns lângă el. Nu ridică ochii
spre el. “Trebuie să fie fără un sfert!” îşi spune ea şi îl priveşte. Limbile
ceasului arată nouă fără un sfert. “Am să intru să cumpăr pâine. Mai am un sfert de
ceas şi trebuie să deschid biroul”. Intră în magazin. Cere un sfert de pâine
vânzătoarei. Ia pâinea cu o mână şi restul cu cealaltă. Risipeşte banii în podul
palmei şi îi numără din privire. “Mereu opreşte femeia asta măcar cinci bani!” îşi
zice ea. Femeia nu îi spune nimic.”Ca şi cum mie mi-ar da careva de pomană!”
Deschide poşeta. În poşetă, oglinda. Întoarsă cu faţa neagră în sus. Intoarsa
astfel incat sa nu iti poti vedea chipul in ea cand deschizi poseta. “Nu mi-au
plăcut niciodată oglinzile cu două feţe!” îşi zice Lavinia D. Lângă oglindă,
portmoneul, langa portmoneu un pachet mic: salamul cumpărat de cu seară, ţinut toată
nopatea la frigider. Pâinea o pune lângă salam. “Pâinea rebuie să prindă un pic
mirosul mâncării cu care va fi mâncată!” îşi zice Lavinia D. şi închide poşeta.
Iese din magazin. Ceasul arată nouă fără cinci. Lavinia D. nu îl priveşte. Restul
din care lipseau cinsprezece bani l-a pus în buzunarul pardesiului.
Pleacă mai departe…
3
Uşa biroului are o încuietoare simplă.
-Într-o zi, una din noi are să vină la serviciu şi are să găsească biroul gol! îi
zice Maria Laviniei D.
Maria este colega de serviciu a Laviniei D. De fapt, dactilografa cu care împarte
aceeaşi încăpere; Lavinia D. jumătate de zi, Maria cealaltă jumătate.
-Ce să ia de aici? O maşină de scris înregistrată la securitate şi nişte hârtii de
care nimeni nu are nevoie? ii răspunde Lavinia D.
-Lumea e rea. Maria este puţin trecută de douzeci de ani. Se îmbracă bine.Îi place
să se îmbrace bine. “Mariei îi place să se îmbrace bine!” îşi spune Lavinia D. în
vreme ce descuie uşa biroului. Şi apoi;”Eu am încredere în lume. Cine ce să ia de
aici?”.Şi intră înăuntru. “Si ce daca are douazeci de ani?” isi spune Lavinia D.
“O femeie bine nu are varsta”, isi zpune Lavinia D. “Maria isi arata mereu varsta,
o face cu intentie”, adauga ea. “O femeie bine nu trebuie sa isi arate varsta”, isi
spune Lavinia D. si inchide usa biroului dupa ea.
Înăuntru, o singură masă. Pe masă. o maşină de scris “Olimpia”. Acoperită cu o husă
gri. Din vinilin. Un scaun în spatele maşinii de scris. În faţa mesei, mai multe
scaune. Patru. Unul din ele mai apropiat de masă. Pentru cel ce are nevoie de
copiat acte. Celelalte pentru eventualitatea că ar veni mai mulţi deodată.
Câteodată se întâmplă să vină chiar patru clienţi. Foarte rar se intampla sa vina
chiar patru clienti deodata.
În colţul camerei, un cuier. “Pentru ce le-or fi spunând cuierelor astea pom?”se
întreabă Lavinia D.şi îşi scoate pardesiul. ”Rugăciunea, omul cu braţele spre cer,
da! Dar pom?” Îşi agaţă pardesiul în cuierul-pom şi se îndreaptă spre masă. Ridică
cu mâna dreaptă husa gri. Husa e moale. Aproape mătăsoasă. Şi nu atât de rece cât
te-ai aştepta tu să fie.
Lavinia D. se aşează la masă. În faţa ei, maşina de scris. “Olimpia” În faţa
mesei un scaun. În spatele lui, incă trei. Înşiruite de-a lungul peretelui. “Ca în
sala de aşteptare, la dentist!” îşi zice Lavinia D. şi îi vine să râdă. Nu râde.
Trece un deget peste primul rând de clape ale maşinii de scris”Olimpia”. “O femeie
bine nu trebuie sa râdă din orice”, isi zice Lavinia D. si mai mângâie o dată
clapele maşinei de scris.
“Acum vor începe să vină!”zice Lavinia D.şi aranjează vraful de hârtii din dreapta.
Mai întâi unul. Apoi altul. “Şi tot aşa, până are să vină Maria şi voi pleca eu.”
Lavinia D. pune hârtiile câte şase şi între ele cinci foi de indigo.
-De ce tocmai şase ?întreabă clientul.
-Aşa se obişnuieşte, răspunde Lavinia D. şi nu se uită la client. Chiar dacă vă bat
una, tot şase plătiţi. La fotograf nu e la fel? ii zice ea şi priveşte pe geam.”O
femeie bine nu tebuie sa priveasca in ochii clientului”, gândeşte ea.
“E o cantitate de înşelăciune în asta!” îşi zice ea şi îşi trece mâna prin păr.
-Dumneavoastră legalizaţi câte vreţi, ori câte aveţi nevoie. Şi clientul nu mai
zice nimic. Clientul tace.
Lavinia D. deschide poşeta. Nu că să mănânce. De mâncat, mănâncă la ora zece “Acum
trebuie că este nouă şi un sfert!” îşi zice Lavinia D. şi închide poşeta la loc.
În poşetă sfertul de pâine se odihnea lângă suta de grame de salam. Alături de ele,
portmoneul şi oglinda întoarsă cu faţa neagră în sus.
“Niciodată nu mi-au plăcut oglinzile cu două feţe!” îşi zice Lavinia D.
4
Masa are două sertare. Unul în dreapta, celălalt în stânga. Ai putea spune despre
masă că seamănă cu un birou. E doar mai puţin somptuoasă. Mai schematică, poate.
Unul din sertare este al Mariei. Celălalt sertar este al Laviniei D. Maria se
îmbracă bine. Îi place să se îmbrace bine. “Mariei îi place să se îmbrace bine.”
Îşi zice Lavinia D. şi deschide sertarul din dreapta. Sertarul Laviniei D. În
sertar, un ruj de buze, “o nuanţă cât mai pală, cere Lavinia D. vânzătoarei, o
femeie bine nu trebuie să atragă atenţia asupra ei decât în mod discret”, adaugă,
în gând, Lavinia D. Lângă ruj, fardul. Creionul dermatograf alături de ele.
Lavinia D. scoate din sertar şi rujul de buze, şi fardul şi creionul dermatograf.
Din poşetă nu scoate oglinda. “La ce îmi trebuie oglindă ca să mă fardez?” işi zice
Lavinia D. “O femeie bine trebuie să ştie să se fardeze fără oglindă”, adaugă
Lavinia D. Lavinia D. îşi spune lucrurile astea sieşi. Pe Maria o vede o singură
dată pe zi, cinci minute. Şi, de fapt, Lavinia D. nu s-a fardat niciodată în faţa
altcuiva. “Este o indecenţă să te fardezi în faţa altuia!” işi spune Lavinia D. “O
femeie bine nu se fardează niciodată în faţa altuia!” adaugă Lavinia D.
Începe prin a-şi şterge faţa cu demachiantul. “Altfel te fardezi pentru stradă,
altfel pentru serviciu!”, gandeste ea Şi începe să întindă cu vârful degetelor
fardul pe faţă. Fardul trebuie întins cât mai uşor. Degetele nu trebuie să simtă
decât că alunecă peste piele. Nimic altceva. “Nici un rid, nici o cută!” zice
Lavinia D. “O femeie bine nici nu are riduri sau cute”, adauga ea. “Şi, chiar dacă
le are, nu trebuie să şi-o spună”, isi zice Lavinia D.Rujul trebuie să contureze
doar buzele. “Restul culorii, dacă nu acoperă carnea cu o peliculă cît mai subţire,
devine prea strident!” zice Lavinia D. “O femeie bine nu trebuie să fie niciodată
stridentă!”, adauga ea.
Lavinia D. deşurubează creionul dermatograf. Un creion cu o nuanţă puţin maronie.
”O femeie bine nu trebuie să contureze genele şi ochii cu negru. O femeie bine nu
trebuie niciodată să folosească negrul!” zice Lavinia D.
În faţa Laviniei D., un scaun. În spatele lui, alte trei . Aşezate unele lângă
altele. Pentru eventualitatea că vor veni mai mulţi clienţi deodată. S-a mai
întâmplat sa mai vina mai mluti clienti deodata.
În dreptul uşii, o siluetă. Lavinia D. închide creionul dermatograf. Lavinia D.
ascunde repede în sertar şi rujul de buze şi fardul şi creionul dermatograf. În
sertarul Laviniei D. Lavinia D. nu umblă niciodată în celălalt sertar.In sertarul
Mariei. Lavinia D. este convinsă că nimeni nu umblă în sertarele ei. “O femeie bine
trebuie să aibă secretele ei!” zice Lavinia D. şi închide sertarul.
Întâiul client deschide uşa.
5
“Are treizeci şi cinci de ani. Înalt. Bine făcut. Păşeşte aşa cum numai un militar
poate păşi. Trebuie că este ofiţer. Este ofiţer. Deşi acum este îmbrăcat civil.
Merge prea apăsat şi prea drept ca să nu fie ofiţer”, gandeste Lavinia D. “Un
divorţ. Probabil un divorţ. Nu poate fi vorba despre altceva. În viaţa unui om se
întâmplă. Mai ales cind păşeşti aşa apăsat şi atât de drept ca un ofiţer”, isi
spune in gand Lavinia D.
“Un divorţ poate să se işte din te miri ce. Dintr-o mâncare prea fierbinte sau
dintr-una prea rece. Dintr-un pantalon necălcat sau din imaginea siluetei unei
femei aşa cum ochiul a reţinut-o pe retină, atunci când a zărit-o o singură clipă
pe stradă. În treacăt. Mai ales când calci atât de apăsat şi de drept, ca un
ofiţer.” Isi spune Lavinia D. fara sa priveasca la client.
Lavinia D.nu se uită la client. O clipă doar l-a zărit cu coada ochiului. Lavinia
D. a multiplicat de multe ori copii pentru procese de divorţ. O privire cu coada
ochiului îi este de ajuns.
Clientul se apropie de scaunul din faţa Laviniei D. Nu de celelalte. Deci nu ca să
aştepte în acest loc pe cineva care va veni, se află el aici. Pune mâna pe scaun.
Îl trage puţin mai departe de masă. “E prea înalt să poată încăpea în spaţiul pe
care îl lăsăm noi de obicei între scaun şi masă!” gândeşe Lavinia D. “Sau este o
obişnuinţă a lui!” işi zice Lavinia D Şi ridică ochii spre el. “Ori poate aşa i se
pare lui normal, sa tragi scaunul mai departe de masa”, adauga ea.
– -Bună ziua! zice clientul.
– -Bună ziua! ii răspunde Lavinia D.
– -Vreau să cpoiez nişte acte de naştere şi căsătorie, zice clientul.
“Divorţ, ştiam eu că e vorba de divorţ!” îşi zice Lavinia D.
– Şase exemplare! ii zice Lavinia D.
– Şase! zice clientul.
Clapele maşinii de scris au două culori: unele albastre, altele bej. Lavinia D. îşi
plimbă degetele pe clapele maşinii de scris. Clientul stă aşezat în faşa Laviniei D.
În spatele lui, trei scaune. Unul după altul, de-a lungul peretelui.Pentru
eventualitatea că mai apar şi alţi clienţi.
Clapele maşinii de scris au două culori: unele sunt albastre, altele bej.
“- Îţi este greu. Poate că îţi este greu!” ii spune Lavinia D. “Dar eu, eu sunt
aceea care te iubesc, nu ea!” ii zice Lavinia D.
“- Nu pot să plec!” ii răspunde.
“- De ce, de ce ?” îl întreabă Lavinia D.
Marea îi pare rea. Albastră şi rea. Pentru prima oară de când este aici, marea îi
pare rea, albastră şi rea. Si liniştită. Prea liniştită. Albastra, rea si linistita.
Se duce la gară. Ia trenul spre Bucureşti. Spre maşina ei de scris, spre clapele
maşinii de scris.
-Cât face? O întreabă clientul.
Lavinia D. uita de amintirile ei si ii raspunde clientului.
Clapele maşinii de scris au două culori: unele sunt albastre, altele sunt bej.
Clientul iese.
Acum a inschis usa.
Acum a trecut pe cealalta parte a strazii.
Acum dispare dupa colt, spre Tribunal.
Acum nu mai este.
6
Zgomotul uşii care se închide. Uşa face un mic clic-clac atunci când o tragi după
tine. Uşa are un geam de sus până jos. Un singur cadru dreptunghiular şi înăuntrul
acestui cadru un geam. Aproape de mijloc, o clanţă cu un buton. O mică sferă de
metal. Galben- închis şi plumburiu. Uşa are deasupra sferei o broască yale.
-Într-o zi, una din noi are să vină la serviciu şi are să găsească biroul gol! îi
zice Maria Laviniei D.
Maria este colega de serviciu a Laviniei D. De fapt, dactilografa cu care împarte
aceeaşi încăpere: Lavinia D. jumătate zi, Maria cealalta jumătate de zi.
-Ce să ia de aici? Îi răspunde Lavinia D.
– Lumea e rea. Măcar din răutate, şi se va găsi cine să o facă şi pe asta!
îi zice Maria.
Maria este puţin trecută de 20 de ani. Se îmbracă bine. Îi place să se îmbrace bine.
“Mariei îi place să se îmbrace bine”, îşi spune Lavinia D. în vreme ce uşa biroului
se închide în urma clientului. Şi apoi: ”Eu am încredere în lume”.
Clientul a plecat. Uşa are sus, desupra pragului de sus, un cilindru de lemn ca un
făcăleţ. Cilindrul are înăuntrul lui un arc metalic. Pe cilindru se află înfăşurată
o bucată de pânză de dimensiunile geamului. Pânza are un şnur roşu. Pânza e
bleumarin. Dacă tragi de şnur, poţi trage pânza până acoperă geamul. La un moment
dat, arcul se destinde şi pânza îţi scapă din mâini. Se înfăşură toată înapoi pe
cilindru. Dacă tragi cât trebuie, arcul se blochează şi pânza rămâne întinsă de-a
lungul geamului ca un giulgiu.
Asa cum stai Tu , in fata usei si privesti spre Lavinia D. cilindrul cu panza
infasurata pe el nu se vede dinspre tine.
Peretele de lemn care înseamnă vitrina biroului şi pânza din dreptul uşii îţi
permite să te fereşti de privirile indiscrete ale celorlalţi. Ale celor de afară.
Cei ce trec într-o parte şi într-alta a străzii.
Tu nu ai de ce sa te feresti. Lavinia D> nu stie nimic despre Tine, nu
stie ca esti Cititorul acestui roman.
Lavinia D. simte o împunsătură puţin mai jos de umeri. Aproape între umeri.”Trebuie
să fie sutienul!” zice ea şi se ridică de pe scaun. Se îndreaptă spre uşă. Închide
yala. Trage pânza bleumarin până acoperă întreg geamul. De şnur o trage.
Lavinia D. stă în dreptul uşii. Îşi prinde pe după ceafă părul cu o mână.
– “O femeie bine trebuie să aibă părul lung!” zice ea.
– “-Îmi place părul tău! ii zice in amintirile Laviniei D.. Aşa lung cum e! îi zice.

Câteodată am tentaţia să îl prind în pumn şi să te târâi după mine prin cameră, pe
culoarele hotelului, de-a lungul plajei întregi îmi vine să te trag după mine!”
zice.
Lavinia D. râde. Îşi aruncă părul pe umărul drept. Cu cealaltă mână încearcă să
desfacă fermoarul. Fermoarul îi încheie rochia de la mijloc până la ceafă.
– “Tu ai ceafa frumoasă!” ii zice.Lavinia D. râde.
– “-De ce râzi?” o întrebă.
– “-Şi taurii au ceafă!” zice Lavinia D. şi râde.
Fermoarul se deschide greu. Mâinile Laviniei D. au înţepenit în poziţia asta
incomodă. Laviniei D.i-au înţepenit mâinile.
– “De n-ar veni un client!” isi zice ea şi trage furioasă fermoarul. “Nu se mai
găsesc fermoare care să nu se înţepenească!” zice ea. ”Nu i-aş putea deschide!”
adaugă. “Vrei să-mi închizi tu fermoarul?’ zice Lavinia D. in amintirile ei.
– “Feromoarele mai greu se închid decât se deschid!” ii zice Laviniei D
Lavinia D. râde.
– “-De ce râzi?” o întrebă.
– “-Toate se deschid mai uşor decât se închid!” ii zice ea.
Fermoarul pârâie. Scrâşneşte parcă.
– “Ce mă fac, Doamne, acum, ce mă fac?’ zice Lavinia D. “Ţi-am spus să-l închizi, nu
să-l rupi!” zice Lavinia D. “Va trebui să stau cu haina pe mine!” zice ea.
– “-Nu-i nimic!” ii zice Laviniei D. “Rămânem in cameră!” îi spune Laviniei D.
Se uită pe furiş pe geam. Nu trece nimeni pe stradă. Nici într-o parte, nici în
cealaltă. Şi mai târziu, când stau unul lângă altul:
– “-Să ştii că ţi-am sfâşiat şi rochia!” ii zice Laviniei D.
Lavinia D. îşi pune pardesiul pe ea. Se îndreaptă spre uşă. Trage puternic de şnur
şi pânza se ridică singură. În faţa Laviniei D., o femeie. Între ele două, geamul
uşii.
In spatele femeii, Tu privind la ele doua.
Se întoarce furioasă spre el. Vrea să-i spună ceva. Nu mai are când. Acum nici nu
mai ştie ce. Nici nu mai are cum. În cameră s-a făcut deodată întuneric.
Lavinia D. deschide broasca yale, să poată intra femeia din faţa uşii. Se întoarce
apoi şi, cu pardesiul pe umeri, se îndreaptă spre scaunul ei. “A fost cea mai
frumoasă noapte a noastră!” îşi zice Llavinia D.
Femeia intră.
7
Femeia intră. Lavinia D. se aşează pe scaunul ei. Îşi trage pardesiul pe mâini. “Nu
aş putea bate la maşină cu el pe umeri!” zice Lavinia D. Femeia vine până în dreptul
mesei.
-Luaţi loc! ii zice Lavinia D. Pe scaunul din faţă luaţi loc! ii zice Lavinia D.
Femeia dă ocol scaunului. Îşi trage pe după ea haina. “Haina asta are pe puţin cinci
ani!”zice Lavinia D. Femeia se aşază pe scaun cu haina bine strânsă pe ea. Cu
fereală se aşază pe scaun. Pe o margine a scaunului se aşază femeia.
“E puţin îmbătrânită pentru cât ar trebui să aibă! Zice Lavinia D. “Şi totuşi
veselă!” zice Lavinia D. “O moştenire, probabil!”adaugă ea.
-Ce doriţi ? o întreabă Lavinia D.
-Pentru copii. La şcoală. Nişte formulare. Mi-au spus că dumneavoastră aveţi,zice
femeia.
-Avem! zice Lavinia D. Tebuie să luaţi şase! xice Lavinia D.
-De ce şase?! zice femeia. Mi-au spus că îmi trebuie patru, zice femeia.câte două
pentru fiecare copil! zice femeia.
“-Şi copiii? Ştiai bine că am destule obligaţii! ii zice Laviniei D. Visurile ţi
le-ai făcut tu, nu eu ţi le-am făcut! ii zice Laviniei D.
-Asa se obişnuieşte! ii zice Lavinia D. femeii. Chiar dacă vă bat un singur
exemplar, tot şase plătiţi. La fotograf nu e la fel? ii zice Lavinia D. femeii şi
priveşte pe geam.
“E o cantitate de minciună în asta!” zice Lavinia D. şi îşi trece mâna prin păr.
“-Minciuna ta, nu a mea!” ii zice Laviniei D.
Marea îi pare rea. Rea şi albastră. Pentru prima oară marea îi pare rea şi albastră.
şi liniştită. Prea liniştită. Albastra , rea si linistita.
Femeia nu mai zice nimic. Scoate banii şi plăteşte. Femeia se ridică de pe scaun.
Lavinia D. se duce la gară. Ia trenul spre Bucureşti. Spre maşina ei de scris. Spre
clapele maşinii ei de scris.
Femeia deschide uşa.
-Bună ziua! zice femeia.
-Bună ziua ! zice Lavinia D.
Clapele maşinii de scris au două culori, unele sunt albastre, altele bej.
Femeia închide uşa. Uşa face un mic cli-clac când o tragi după tine.
Clapele maşinii de scris au două culori: unele sunt albastre, altele sunt bej.
Femeia iese.
Ai ramas doar Tu privind prin geam la Lavinia D.
Pe stradă, oamenii vin, oamenii pleacă….

TREI.
HEI, HEI, GALILEO GALILEI !
Cînd pleacă de la servicu, în drum spre casă, de fiecare dată, Lavina D. face un
ocol la Hala Traian. Îi place mirosul tarabelor, mai ales spre seară, oboseala
precupeţelor, indiferenţa cumpărătorilor, sfârşitul de zi al acestui furnicar.
“Parcă adună în mirosul ăsta mirosurilor tuturor care au trecut pe aici”, gândeşte
Lavinia D.
Ocoleşte însă, de fiecare dată, tarabele precupeţelor bătrâne.
Laviniei D. nu îi place bătrâneţea. “Bătrânii ar trebui să stea în rezervaţii”,
spune Lainia D. “O femeie bine, gândeşte ea, trebuie să îşi ascundă întotdeauna
vârsta. Eu nu voi ajunge niciodată bătrână, îşi spune ea. Maturitatea este vârsta ce
îi stă bine unei femei care se respectă, adaugă ea.”
Nici copiii nu îi plac Laviniei D.
“La ce bun să umpli lumea de nefericiţi?” se întreabă Lavinia D.
“Copiii vin fără să te întrebe. Ţie ce-ţi pasă? Îi laşi în grija cui ţi i-a făcut
şi te duci în treaba ta.” “ De asta nu vrei să-mi faci un copil? întreabă el şi
râde”.
La Halele Traian, Lavinia D., ajunge cu tramvaiul. Tramvaiul hodorogeşte îndelung
şi obosit de la Piaţa Unirii până la Hale. Hodorogeşte şi se clatină ca un om
obosit de muncă. Şi călătorii se clatină împreună cu el: într-o parte şi alta se
clatină împreună cu tramvaiul. Şi atunci când vatmanul frânează se reped unii
într-alţii ca nişte mere dintr-o ladă pe care o scuturi. Lavinia D: încearcă de
fiecare dată să nu se atingă de ceilalţi călători, nici măcar atunci când vatmanul
pune o frână. Şi dacă se întâmplă, se desprinde imediat de parcă i-ar fi frică să
nu se îmbolnăvească de o boală molipsitoare. Doar dacă se întâmplă să nimerească în
braţele unui călător mai tânăr, întârzie puţin. O cuprinde aşa, ca o oboseală
plăcută. Dar îşi revine imediat. Doar o fracţiune de secundă şi îşi revine. Şi după
ce îşi revine şi se propteşte iarăşi pe picioare, îşi cere scuze. Fără să îl
privească pe cel din spatele ei, îşi cere scuze. Nici unul nu i-a dat vreodată de
înţeles Laviniei D. că şi-ar fi dorit să rămână aşa, oarecum răsturnată în braţele
lui. Până acum nici un bărbat nu i-a dat de înţeles asta. Doar un “nu face nimic,
se întâmplă” şi-atât.
Lavinia D: coboară la Hala Traian, la staţia de după semaforul intersecţiei. În
spatele halelor era, pe atunci, o berărie de cartier.
De acolo de unde stai Tu privind la Lavinia D. nu ai cum să fii putut vedea
berăria, dacă ea ar mai exista astăzi. În locul ei este un magazin de articole de
menaj deschis de un patron român de origine turcă: de asta şi are atât de mult
detergent adus din Istanbul. Dar atunci când Lavinia D. venea de la serviciu şi
cobora în staţia de la Hale, de dincolo de semaforul intersecţiei, atunci cînd se
întâmplau toate despre care îţi spun că se întâmplă, toate pe care Tu acuma le vezi
pentru că te-am făcut martor la ele, berăria mai exista. Poate că odată am să ţi-o
descriu şi ai să poţi să ţi-o imaginezi. Poate că am să te şi invit acolo la o
halbă de bere, în paginile acestei cărţi, cine ştie?
Deocamdată, Tu nu ai cum să o vezi, pentru că nu o poţi imagina: ţine doar cont că
ea există.
Lavinia D. trece strada, cu grijă trece strada: aici tramvaiele vin din aproape
toate sensurile şi pleacă aproape către toate sensurile. Se opreşte în dreptul
bisericii şi îşi face cu grijă, să nu o vadă careva, cruce. De intrat, nu intră în
biserică. Doar rar, foarte rar. De înviere şi nici atunci de fiecare dată. Ii aduce
lumină şi pască o vecină. “Biserica e pentru femeile trecute, care nu îşi mai doresc
nimic”, gândeşte ea. A ajuns acum la refugiul pietonal al tramvaiului, aflat la
jumătatea carosabilului. Se uită în dreapta, se uită în stînga. Acum, trece pe
trotuarul unde sunt Halele.
Iat-o oprită în faţa unei tarabe cu pepeni. Pepeni verzi. Este sfîrşitul toamnei şi
pepenii sunt mult mai ieftini. “De unde-s pepenii?” întreabă Lavinia D: “Din
Ialomiţa”, îi răspunde precupeţul. “Luaţi? Vă aleg?” o întreabă. “Nu, mulţumesc!”,
răspunde Lavinia D. Şi apoi, în gînd: “Ce să fac eu cu un pepene întreg? Şi pe
urmă, “o femeie bine nici nu trebuie să mănînce mai mult de o felie, hai maxim
două!” adaugă ea. În gînd adaugă. “Dacă vreau să mănânc pepene găsesc eu o prietenă
la care să mă duc în vizită. Acum toată lumea cînd mergi în vizită îţi oferă o
felie de pepene. Şi pe urmă – îşi spune Lavinia D. în gând – s-ar putea să nu
nimeresc un pepene ca lumea, să fie castravete sau trecut”, gândeşte ea. “Când
mergi în vizită nimeni nu face greşeala să îţi ofere o felie de pepene dintr-un
pepene care să nu fie bun”, îşi zice Lavinia D. În gând îşi zice Lavinia D. Şi
pleacă spre altă tarabă.
“Îmi iau struguri” îşi spune ea. “Strugurii poţi să îi guşti. Şi dacă nu îţi plac,
guşti şi din altă parte. De aici un bob, de dincolo altul. La ce-ţi mai trebuie să
cumperi?”, gândeşte Lavinia D. Şi trece din tarabă în tarabă. “Dar o gutuie tot
îmi iau. Nu s-o mănânc. Să miroasă în casă” şi apoi femeii care vinde: “Cu cât dai
gutuile?” Şi după ce află preţul:”Cântăreşte-mi doar una mai mare. Nu-s măritată.
O iau de poftă, dar s-o miros mai întîi!”, adaugă ea. “Nu, nu sînt, Doamne
fereşte, nici nu fac copii. Da’ ce, fără să fii gravidă nu poţi avea pofte?” o
întreabă Lavinia D. pe femeie. “Maria – îşi spune în gând Lavinia D. – mereu se
plânge că-i gravidă. ‘Eu e de ajuns să o văd şi rămân’, aşa zice ea. Eu cred
că-i nesimţire”, îşi spune Lavinia D. “Pe timpurile astea e aşa de geu să-l dai
afară şi şi mai greu să-l creşti. Nu înţeleg la ce le trebuie unora copii”, adaugă
Lavinia D. “Cum o face Maria de scapă mereu de sarcină?” se întreabă Lavinia D.
“Nu mi-a spus niciodată şi nici nu am întrebat-o şi nici nu cred că mi-ar spune.”
completează ea gândul. În gând completează ea gândul.
Pune gutuia abia cumpărată într-o pungă de pastic. În cămară are o întreagă
colecţie de pungi de plastic. Le netezeşte mai întâi cu palma pe masa de la
bucătărie, le pliază de parcă ar plia o cămaşă proaspăt călcată pentru bărbatul
iubit şi apoi le aşează una peste alta pe unul din rafturile cămării. Pe cel mai de
sus raft le aşează.
Niciodată nu îşi ia Lavinia D. două zile la rînd aceeaşi pungă de plastic, cu ea,
la serviciu. Nimeni nu ar putea spune că nu îşi cumpără zilnic căte o pungă de
plastic. În geanta cu care merge la serviciu – o geantă purtată pe umăr, nu o
geantă de piaţă (“O femeie bine nu trebuie să poarte genţi care să arate că îşi
face singură piaţa”, spune deseori în gând Lavinia D.) – punga de plastic stă
lângă pacheţelul cu felii de parizer şi oglinda cu o singură faţă, întoarsă cu faţa
neagră în sus. Lavinia D. este sigură că toţi se întreabă curioşi cum de face ea
rost, în fiecare zi, de cîte o altă pungă de plastic frumos colorată cînd toţi au
doar banalele pungi cumpărate din primul magazin, uniforme, terne, cu aceleaşi
culori îmbâcsite şi cu nelipsitele reclame pentru peştele congelat. Cînd vezi
mulţimea pe stradă ai impresia unei armate ce şi-a luat în primire armamentul:
aceleaşi pungi de plastic în mâna fiecăruia, cu aceeaşi pâine – uniformă şi ea – şi
cu nelipsita sticlă de ulei din boabe de porumb, atât de căutat de fiecare. Nimeni
nu bănuieşte, pe stradă, colecţia Laviniei D. din mica ei cămară şi efortul de
păstra pungile intacte, curate, neşifonate, ca şi cum ar fi proaspăt cumpărate. Cu
pungile ei multicolore, Lavinia D. lasă impresia, în mulţimea purtătorilor de pungi
de plastic, că deţine un grad important în această armată ce se târâie prin
magazine, dintr-unul într-altul.
Acum Lavinia D. pleacă din Hala Traian. Se întoarce spre staţia de tramvai unde, cu
puţin înainte, a coborât. Până acasă mai are două staţii de tramvai. Lavinia D. le
parcurge pe jos, dacă afară este frumos şi cu tramvaiul, dacă afară este urât.
Acum le parcurge pe jos: afară este frumos.
Tot drumul până acasă ridică din când în când punga spre chipul ei, ca şi cum ar
vrea să şteargă o urmă de năduşală sau să îşi aranjeze o clipă părul după urechi.
În realitate, Lavinia D. face gestul acesta să poată mirosi gutuia: mirosul gutuii
proaspăt cumpărate se amestecă în nările ei cu mirosul de plastic al pungii. “Parcă
aş fi cumpărat o gutuie de plastic, gândeşte Lavinia D., cu miros de gutuie
adevărată” şi ajunge în faţa blocului.
În spatele ei un bătrân tuşeşte şi scuipă pe trotuar.
Fără să se întoarcă, Lavinia D. îl blestemă. În gând îl bletemă Lavinia D. “Ar
trebui duşi în rezervaţii. Doamne, de-aş avea un sprijin, aş răsturna lumea asta!”
Lavinia D. nu suportă să scuipe cineva în spatele ei.
Lavinia D. are mereu impresia că ceilalţi pe ea o scuipă.
Se opreşte o clipă şi caută în geantă cheia de la intrare. În geantă, pe un inel,
alături de cheia de la birou şi cheia de la garsonieră se găseşte cheia de la
intrarea în bloc. Lîngă inelul cu chei, oglinda cu o singură faţă, întoarsă cu faţa
neagră în sus. Pacheţelul cu feliile de parizer nu mai este. A mâncat parizerul în
pauza de prânz. Are să îşi facă un alt pacheţel din feliile de parizer aflate la
frigider. Nu întodeauna se găseşte parizer bun la alimentară şi cînd se găseşte,
Lavinia D. cumpără cîte jumătate de kilogram. Jumătate de kilogram îi ajunge pentru
o săptămână.
Acum a scos inelul cu cele trei chei.
Acum o alege pe aceea care deschide uşa blocului.
Acum introduce cheia în broască.
Acum deschide uşa.
Acum intră în bloc.

ULTIMUL. TRECĂTOR CA ZILELE DE VARĂ.
În fiecare dimineaţă Lavina D. îşi bea, înainte de a pleca la servicu, pe balconul
ei minuscul de la etajul opt, paharul cu lapte. “O femeie bine trebuie să bea în
fiecare dimineaţă un pahar cu lapte”, spune Lavinia D. şi priveşte la trotuarul
cenuşiu de sub ea. Trecătorii trec grăbiţi dinspre o parte şi dinspre alta a uşei
de la intrarea blocului. Unii într-o parte, alţii într-alta. Ca nişte păpuşi
mecanice. Priviţi de sus, asta şi par: nişte păpuşi mecanice. Unii rămân zgribuliţi
în staţia de tramvai, într-o aşteptare ce pare inutilă. Picuri mari de ploaie încep
să cadă peste obrajii Laviniei D. “Unde sunt zilele de vară?” gândeşte Lavinia D.
“S-au dus atât de repede de parcă nici nu ar fi fost!”, gândeşte ea.
“Cu zilele de vară semeni tu, îi spune Lavinia D: trecător ca zilele de vară”
Şi apoi, privind la golul de sub ea: “Trebuie să îmi strâng strâns în jurul
coapselor capotul.” Lavinia D. poartă un capot matlasat, verde, cu flori galbene.
Îl are de acum trei ani dar, aşa cum păstrează ea toate lucrurile, nici nu se
observă.
În şifonierul rămas de pe urma divorţului are, într-unul din rafturi, în cel de mai
sus, hainele de înmormântare. A pus şi un bilet peste ele. Nu sunt multe: lenjeria
este într-un singur exemplar (“La ce ţi-ar trebui după moarte două perechi de
chiloţi?”, gândeşte Lavinia D.) iar restul sunt patru schimburi, câte unul pentru
fiecare anotimp. Unul de primăvară, unul de vară, unul de toamnă şi unul de iarnă.
“Nimeni nu ştie cînd are să moară. Trebuie să fii pregătit pentru orice anotimp”,
spune Lavinia D: Pe biletul pus deasupra lucrurilor pentru înmormântare a
scris:”Doresc să fiu înmormântată cu acele haine ce se vor potrivi anotimpului în
care am să mor. Restul să fie date de pomană dar, nu oricui: Mariei pentru a-i putea
aduce aminte de mine în fiecare clipă şi de faptul că are să-i vină rândul, chiar
dacă are să aibă altă colegă la serviciu, în cazul în care mor eu prima, ceea ce
s-ar putea să nu se întâmple. Dacă mor după ea, celei ce îmi va fi colegă la birou.
În nici un caz vreunei femei bătrâne. Ele au purtat destule haine.”
Pentru primăvară are pregătită o fustă neagră transparentă, cu o dublură tot neagră
dar, cu flori albastru-aurii. Pentru vară şi-a pregătit aceeaşi rochie, dar dntr-un
material mai puţin transparent pe care se află, mici şi discrete, flori de câmp
roşii şi galbene , la tiv şi la centură. Pentru toamnă, acelaşi model de rochie
neagră, cu un tiv gri-argintiu de patru centimetrii, parcurs de un zig-zag auriu,
rochie primită din Elveţia , de la o prietenă emigrată acolo, prietenă al cărui
bărbat este instalator. Rochia de iarnă este dintr-un material mai gros (“Trebuie
să fii prevăzător: nu ştii niciodată cum este acolo unde te duci”, gândeşte ea.),
simplă, cu un model în relief la poale şi la brâu din acelaţi material. Bluzele
sunt toate la fel: abe, cu un decolteu discret. Marcat de o dantelă fină argintie.
Pentru primăvară şi toamnă are o eşarfă aproape transparentă, vernil cu galben pai.
Pentru iarnă, un şal ceva mai gros, alb cu margini negru cu auriu. Pentru vară,
nimic altceva. Cearceaful pentru sicriu este cu dantelă de mână, din olandă de
import, de la o prietenă din America. Pentru cap, primăvara şi toamna o pălărioară
simlă, negru cu bentiţă albă cu fundă. Pentru iarnă un şal negru cu margini maronii
cu argintiu. Pentru vară un batic vernil cu tente de negru. Atât şi nimic mai mult.

Toate indicaţiile le-a scris în biletul pus deasupra lucrurilor de înmormântare, pe
ultimul ratf, cel de sus, al şifonierului rămas ei după divorţ. “Dacă nu am grijă
eu de înmormântarea mea, cine să aibă, aşa singură cum sînt?”, gândeşte Lavinia D.
“O femeie bine trebuie să aibă grijă de lucrurile ei”, îşi spune Lavinia D. Şi
adaugă: “ Să am grijă cum mă voi aşeza pe trotuar. O femeie bine nu trebuie să zacă
pe trotuar cu pulpele desfăcute şi cu capotul dat peste cap”. Şi se aruncă în gol.
În mintea ei se aruncă.
În fiecare dimneaţă, în mintea ei se aruncă.
Trotuarul e cenuşiu şi picuri mari de ploaie au început să cadă.
Stai rezemat de peretele blocului aflat de cealaltă parte a trotuarului. Iartă-mă!,
Te-am obosit. Du-te acasă! Te exasperează destul femeia asta plicticoasă. Las-o să
moară în fiecare dimineaţă.
“Cu zilele de vară semeni tu, îi spune Lavinia D. Trecător ca zilele de vară”
Şi se aruncă în golul ei zilnic, matinal.
Oamenii trec, unii-ntr-o parte, alţii într-alta: a trotuarului, a vieţii, a
gândurilor Laviniei D., a noastră. Nimeni nu se uită la ea, aşa cum zace pe
trotuar, cu poalele capotului date peste cap şi cu pulpele indecent desfăcute.
Mâinile au încremenit într-o încercare disperată de a ţine capotul strâns pe lângă
corp.
“Ce ar mai comenta Maria dacă ar ştii”, gândeşte Lavinia D. Maria este colega cu
care Lavinia D. împarte zilnic camera căreia ele îi zic birou de copiat acte.
Nimeni nu priveşte la Lavinia D. care zace pe trotuarul din faţa blocului ei, cu
pulpele indecent desfăcute, cu poalele capotului matlasat, verde cu flori galbeme,
date peste cap.
Soarele dispare brusc de pe cer, nu ascuns de norii care s-au adunat ci, pentru
totdeauna: pentru Lavinia D:, pentru Tine care stai şi o priveşti, pentru mine care
scriu.
Pentru totdeauna.
Brusc, stelele au reapărut, de parcă nu s-ar fi făcut dimineaţă, de parcă noaptea se pregăteşte să cadă peste oraş.
Lavinia D. pleacă din nou la servicu.
Închide cartea şi du-te şi Tu acasă!

De Constantin Lamueanu

Related Blogs