Motto: “În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea… Marelui Lup Alb!” (Legendele dacilor liberi)

Ancorată pe cer, luna părea că îşi trage sufletul de dor smintit.
Valurile scânteiau în orizontul fără de cuprins al vântului la fiecare
atingere ritmică de malul ce-şi înclina privirea în adâncul Dunării,
îngenunchindu-i coapsele cu aroganţă rece.
Am fost în noaptea aceea pe faleză, hoinărind. Am crezut că mie nu mi
s-ar întâmpla chiar asta, şi nici oricui, aşa că m-am întâlnit cu
Fenrir atunci. Am urcat în maşina şi am gonit prin noaptea aspră, gata
să evadez dinafară, dintre norii de ceată ce înfăşurau curcubeul de
noapte de jur-împrejurul privirii fugare…
Auzisem de sacrificiul Cerbului, deşi habar n-aveam ce înseamnă…
Pe fereastră nu vedeai decât o mare de ceaţă, aburi ucigaşi amestecaţi
cu mierea otrăvită a neobişnuitului, totul la căpătâiul unei ploi
dense. Ceaţa îmi pătrundea prin toţi porii. Până şi prin tabla încinsă
a maşinii, dar mergeam cât pofteam. Lumina de aur era urma lăptoasă a
ceţii făr’ de aripi. Zâmbea sosirii noastre deodată cu ultima stea a
dimineţii…
Mult prea târziu pentru orice mirare sau mult prea devreme pentru
orice zbor.
Cu mulţumire mă îndreptam către încă un vis-distanţă, mai jos de
Elice, apoi spre stânga, şi tot înainte, pe Domnească. Am parcurs
întreaga stradă fără să opresc la vreun semafor, căci toate erau pe
galben-intermitent, şi nimic nu tulbura goana nebună.
Când am ajuns în pădure, în toată intunecimea aia a răsunat urletul
Jivinei…!
Zgomot surd de fier negru, rotire în nemişcarea eternă. M-am speriat
îngrozitor. Stând cu ochii strâns lipiţi, într-o încordare limpezită
doar de temerile ce-mi cuprinseseră sufletul, am coborât din maşină.
Am auzit şi mai clar urletul Jivinei. Din noapte, Fenrir mă privea pe
deasupra umărului unui Cerb. Începuse să ningă, exact ca-n poveşti,
cu fulgi mari. Totul, de jur- împrejur, deveni în câteva clipe alb.
Îmi amintii. Povestea este fabuloasă, una cu adevărat minunată.
Odinioară, într-o zi de iarnă un om a omorât un cerb, ascunzându-i
trupul într-o groapă şi acoperind-o. Era o pădure ca aceasta. În
câteva zile uită locul unde ascunsese animalul sacrificat, uită chiar
de fapta în sine. Începu să aibă îndoieli în privinţa acţiunilor
sale, întrebându-se dacă nu cumva visase sau îşi închipuise că ar fi
omorât acel cerb. Se hotărî să povestească “visul” oricui ar fi avut
posibilitatea să-l asculte. Unul dintre cei care ascultaseră
povestea, despre cerbul ucis şi ascuns în pădure, crezu atât de mult
în adevărul celor relatate încât merse şi căută în pădure. I se
revelă acel loc, găsind trupul cerbului ucis. Se bucură şi povesti
întâmplarea aceasta minunată celui mai bun prieten.
– Un om mi-a povestit mie, cică visul său. În vis se făcea că ucisese
un cerb şi că îl ascunsese în pădure. Mie mi s-a revelat acel loc şi
l-am găsit. Dacă mi s-a întâmplat mie asta, înseamnă că respectivul
nu a visat, ci în realitate chiar a omorât cerbul. Asta este
realitatea!, rosti plin de satisfacţie.
– Dar dacă nu s-a întâmplat aşa?, îl contră prietenul. Dacă tu eşti
cel care a visat şi în visul tău se făcea că visezi un astfel de
bărbat care povestea despre cum el a ucis un cerb? Poate că este chiar
aşa, tu fiind cel care a visat. Visul visului ar putea fi al tău, iar
ţie ţi s-a adeverit propriul vis, nu acela al unui necunoscut.
– Eu am găsit cerbul iar asta mi s-a întâmplat în realitate. Eu nu am
visat şi nu e un vis în vis, se împotrivi acesta. Nu m-am visat pe
mine şi nici pe acela care a ucis animalul, ascunzându-l. Pur şi
simplu am găsit locul acela din pădure şi asta m-a uimit tare de tot.
În rest, nu mă interesează ce crezi tu.
Ciudat. Cel care ucisese cerbul a avut un vis în care i se dezvălui
locul unde ascunsese animalul şi despre care uitase. În visul său i
se arata şi bărbatul care găsise cerbul. A doua zi se duse direct la
casa lui cerându-i dovada. Se luară la ceartă, până când se hotărâră
să meargă într-o peşteră unde trăia cel mai luminos om cu puteri de
temut, care cunoştea toate tainele pământului şi pe cele ale apelor.
Ştia să citească chiar şi din Cartea Îngerului.
Iar numele lui era Ramunc…
Ramunc sălăşluia în Peştera de Foc şi era Domnul celor Trei Ceruri.
Ascultă în tăcere povestea despre cerbul ucis şi despre vis, apoi li
se adresă celor prezenţi:
– “Ucigaşul” s-a visat pe sine ucigaş, sau e cel care a ucis cu
adevărat?
Apoi, ca pentru sine, rosti: “da, da, cel care a ucis cerbul a
‘uitat’ că a ucis, crezând că a visat sacrificiul cerbului iar cel
care a visat a văzut în vis sacrificiul cerbului şi ascunzătoarea”.
Ramunc li se adresă:
– Deci, cine a ucis? Cine a visat? Tăcere prelungită…
– Arătaţi-vă supunerea, vă poruncesc! Cei doi se plecară până la
pământ, cu teamă, în semn de închinăciune. Când dădură a se ridica,
Ramunc făcu brusc un gest, ca şi cum i-ar fi lovit. Instinctiv, se
feriră.
– Aşadar nu sunteţi proşti, ştiţi să priviţi! Apropiaţi-vă!
Aceştia, făcură doi paşi, încercând să vină mai aproape de Ramunc.
– Pricepeţi, deci!
– Ce e de priceput?
– Cine are urechi de auzit, să priceapă! Căci nu este nimic ascuns,
care să nu fie descoperit, şi nimic tăinuit, care nu va ieşi la lumină.
Dacă nici voi nu sunteţi convinşi de adevărul celor trăite chiar de
voi, dacă habar nu aveţi de linia de demarcaţie dintre vis şi
realitate, eu cu ce vreţi să vă conving? Împărţiţi animalul în două! La
fel şi visul. Sau n-a fost vis? Crimă, sau sacrificiu?
Simţii cum o prezenţă nevăzută mă cheamă. Să fi fost cerbul? Sau
Fenrir? Cine ştie?! Am mai revenit în acea pădure dar niciodată n-am
mai auzit urletul Jivinei. Noaptea aceea tainică, pe care şerpii şi
zăpada au orbit-o, a fost de neuitat. Atunci am devenit liberă cu
adevărat şi de atunci vulturii, înveşmântaţi în scoarţe de copaci,
au venit noapte de noapte să se culce în iarba crescută peste
pietre, păzind locul. Iar pietrele au început să-mi vorbească
diferit, amintindu-mi că iluzia poate mântui de limite atâta timp
cât încă mai poţi urca piatra sacrificiilor clipă de clipă. Tot
atunci te poţi vindeca de ilimitare.
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă…

De Livia Georgescu

Related Blogs