Ciuma de cristal
Întuneric. Asta văd acum. Totul este negru, aflat în disperare ca marii eroi din poveştile narate de către mama sa. Eu nu exist, ceilalţi nu mai există. O viaţă întreagă ghidată de “norocul” răsunător. Nevoit nici măcar o secundă să muncească pentru merite. Totul era al lui, toţi îl vedeau cum se mândreşte. Se poate spune că a fost împins de la spate de acea “forţă divină”. Totul până acum…
Într-o dimineaţă s-a trezit fără a mai avea puterea de a vedea. Totul era întuneric. A pus înapoi capul pe perna cu gândul că visează. A încercat din nou să vadă, dar totul era negru. Imediat ideea de a fi orbit îl fulgerase. “N-are cum… nu.. nu” se tot gândea. Dar totuşi, ciuma de cristal pusese stăpânire pe el.
A strigat după mama lui, a strigat până când a fost sigur că nu este singur în casă. Nu ştia unde să se uite, era agitat, vroia să plângă, dar… nu putea. Mama lui a intrat alarmată în camera întrebând ce s-a întâmplat. “Nu mai văd mama… ce-am, ce-am!?” spusese el pe un ton agitat. Mama lui nu înţelese, sau nu voise să intealaga ce-a zis. Stătea cu o cană de cafea în mână, uitându-se aţintit la băiat, observând că el se uită în jos, şi nu la ea. “Mami, ce se întâmplă, ce-ai făcut?” a spus mama băiatului cu un uşor tremurat în glas. Puteai fi sigur că urma să plângă. Însă băiatul nu mai era agitat, a răspuns simplu şi sec: “Nu mai văd”. În momentul ăla i-a căzut cana din mâna mamei, iar băiatul ghidându-se după zgomot, s-a uitat la ea. Femeia a observat albul întins în ochii lui. Albastrul frumos se ştersese. Ochii băiatului ei încetaseră lupta. Plângea uşor, nu se gândea decât cum să se trezească din visul urât, nu era de conceput ca băiatul ei să orbească. Nu, asta nu se poate!
Treceau zile, iar după zile, săptămâni. Umblase deja vorba cum că a orbit. Lipsa de la şcoală, lipsa din grupul lui de prieteni, începeau să apară întrebări. El de zile întregi stătea pe un scaun lângă geam, încercând oarecum să mai vadă odată verdele din grădina blocului. Încerca să vadă soarele. Nu-şi dorea nimic, poate doar puţină lumină. Mama lui nu mai avea lacrimi. Plânsese încontinuu. Imposibil să plângi lafel de mult. Îi spunea poveşti, povesti despre bine. Îl alina faptul că în fiecare poveste Lumina învinge Întunericul. Începea să fie recunoscător pentru auz.
Băiatul cerea din când în când o cană cu ciocolată caldă. La fiecare înghiţitură se întreba “De ce?”. Îşi aducea aminte cum în fiecare seară promitea că a doua zi va fi mai bun, cum ştia că cineva îl ascultă şi îşi cerea mereu iertare pentru tot ce lui nu i se părea drept. Spera să facă o diferenţă. Sufletul lui murea minut cu minut. Nu există putere să treci peste gândul ăsta. Nu există imaginaţie să te pui în locul lui.
O chema pe mama lui şi o întrebă şi pe ea sec: “De ce?”. Mama nu-i răspundea, îl mângâia blând pe cap. El îi tot repetă: “Nu merităm, a fost o greşeală,
A greşit!” pe un ton uşor iritat.
Avea mult timp să-şi adune amintirile. Toate acele amintiri, pline de culoare. Îşi tot punea în cap în trecut să le treacă în revistă, dar se pare că decât întunericul ăsta
I-a găsit timp să o facă. Întrebările ce-l măcinau acum erau din ce în ce mai accentuate.
Tristeţe neimaginabilă, dar rămânea imun ca o coală albă. Cel mai mult se gândea că şi-a dezamăgit familia. N-o mai putea privi niciodată, n-o mai putea îmbrăţişa niciodată că pe vremuri. Vroia să plângă şi el, dar nu putea.
Cineva sună la uşă, erau prietenii lui cu care au făcut atâtea împreună. Vroiau să-l vadă şi să ştie ce s-a întâmplat. Băiatul i-a spus mamei că nu vrea să-l mai vadă nimeni. El a murit, povara asta nu este el. Plângea sufletul în el, vroia din tot sufletul să-i îmbrăţişeze pe prietenii lui. Mama lui le-a explicat prietenilor lui că nu vrea să fie privit de nimeni, confirmând zvonurile orbirii lui. I-a auzit mergând pe trotuarul de lângă geamul lui. Nu erau ei, ei ar fi colorat fiecare parte din asfaltul gri. Aceştia tăceau. Băiatul simţea cum tistetea i-a acaparat şi pe ei. Ştia că ei ar fi simţit cel mai mult tristeţea.
Treceau din ce în ce mai multe săptămâni. Băiatul nu-şi schimbă locul. Aştepta să vină şi să-l ia de tot. În trecut îl preocupa fizicul lui. Ştia că înfăţişarea lui s-a schimbat. El nu-şi dădea seama, dar se uită aţintit la o oglindă. La o oglindă ce obişnuia s-o privească îndelung când putea să vadă. Acum era invisibil. Mama lui era lângă el şi o întreabă, iarăşi răvăşitor: “Arăt groaznic, nu?”. Nu a ştiut ce să-i răspundă. Nu se schimbase cu nimic. Acelaşi el era. Doar că mult mai gol pe dinăuntru.
Spera ca povestea lui să dăinuiască mereu. Sufletul lui a atins cotele maxime ale agoniei. Se stingea uşor. Nu trecea minut fără să întrebe liniştit uitându-se în sus
“De ce?”. Măcar de i-ar fi răspuns cineva.
“Cea mai frumoasă poveste” se gândea el. Ştia foarte multe poveşti, însă se dovedeşte în final că cea mai frumoasă poveste este povestea vieţii lui. Povestea lui a ajuns la urechile multora. I-a trezit pe mulţi din somn. Povestea lui explica în cel mai bun mod cum viaţa îţi poate lua totul când nu te aştepţi. Să ne bucurăm de viaţă, atâta timp cât în noi este un război, suntem încă în plină luptă.
De Ionnutz