
După un joc urmează un alt joc
Era întuneric şi nu vedeam nimic. Încercam să mă ascund de cineva, de toţi, de ceva, de tot. Îmi părea că fug, că singura mea şansă e ca ei să nu mă vadă, să nu mă prindă. Toţi stăteau ascunşi, urmărindu-şi adversarii, fiecare pas a fiecăruia dintre ei, controlându-şi nervii şi ţinându-şi respiraţia.
Se ştie însă că întunericul doare. Cea mai mică mişcare, înfinge o suliţă în adâncul corpului şi de durere, îl frânge în mii de bucăţi. Pe fundal, zgomotul ritmic al fricii mă imobiliza. Tăcere si frig. Asemenea unui fugar, speriat, flămând, sleit de puteri, prea obosit pentru a se mai ascunde, încep să mă întreb dacă pe undeva ilaritatea jocului nu sa transformat în dramă.
Ca în orice joc, există învinşi şi învingători. Dar aici, cine câştigă? Să fie oare câştigătorul cel care se pierde în întuneric fără să fi văzut nimic, fără să fi fost cunoscut de cineva, cu atât mai puţin de el…?
Nu, parcă nu era aşa. Parcă obiectivul era cu totul altul, iar pentru toţi concurenţii, acesta era bine cunoscut.
Nu poţi să lupţi când nici măcar nu-ţi cunoşti adversarul. Stai puţin! Nu este o luptă! Trebuia să fie un joc. Concurenţii se pierd unul câte unul, fără cel mai scurt cuvânt, victimele întunericului şi ale tăcerii. Întotdeauna există reguli, iar dacă nu le respecţi, nu numai că nu vei cunoaşte victoria ci vei fi eliminat din joc fără măcar să apuci să joci.
Umbre, doar bucăţi de forme, neelucidate, chipuri de negru pe nuanţe de negru închis. Doar oare cum arată? Oare seamănă cu mine…? Gându-mi îneacă cugetarea. Şi totuşi… gândesc. Sunt vie însă doar trupul se mai mişcă, zvâcneşte sarcastic, tot restul este îngheţat, intact, stâncos. E din cauza frigului.
Doar curiozitatea mă mai ţine în viaţă, ea mi-a renăscut cursul gândirii.
Ce este de făcut? Idei goale se zbat puternic, se ciocnesc una de alta şi se sparg sunând a gol.
O durere adâncă mă pătrunde, mă taie, mă sfâşie, lăsându-mă numai zdrenţe, mă sparge şi mă lasă cioburi, mă ciopleşte şi din mine ies aşchii şi rumeguş, mă topeşte, mă lichefiază şi sunt acum un lichid amar, otrăvitor şi incolor – căci nu transmit nimic – care se înfiltrează în pământul negru cel absoarbe, întorcându-se de unde a venit fără a-şi atinge scopul.
Acest joc de-a „v-aţi ascunselea” a încetat de mult să mai fie un joc, din momentul din care noi am încercat să trişăm, am încălcat regulile, am încercat să oprim timpul în loc pentru a câştiga răgaz pentru a ne gândi la strategii. Dar regulile nu pot fi încălcate. Timpul nu este sclavul nostru ci noi suntem sclavii lui, iar pentru a înţelege acest lucru, a trebuit să plătim scump. Timpul a fugit! Dar a luat cu el şi sufletele noastre. Şi e frig…şi mintea noastră conştientizează că nu mai e întregul iar în joc nu există jumătăţi de măsură. În întunericul lichid ce te îneacă zăreşti o umbră. Umbra tristă a regretului.
Pe piele îngheţată o lacrimă fierbinte te pătrunde şi te încălzeşte. Miroase a viu, căci simţurile îţi sunt pioni pe tabla de şah, miroase a carne, ce se târăşte urmând instinct. Ai vrea să ieşi din joc, dar nu se poate atât timp cât nu eşti învingător şi nici învins. Fără să vrei, urmezi un joc al supravieţuirii.
Speranţa îţi invadează corpul, curiozitatea îţi pulsează sângele în vene. Cu mişcări în ritm crescendo lupţi spre vertical. Căci nu poţi juca târându-te, ci drept! Şi te ridici! Eşti în picioare. Ce ai pierdut cândva există acum în tine. Şi primul tău cuvânt, un cuvânt de bucurie, vine. Îl strângi şi-l înalţi şi la fel ca suferinţa lui prin care ţi-a oferit o lacrimă ţie, aşa cuvântul tău a ridicat pe altul în întuneric.
Nu este vis. Nu eşti învins. Eşti în picioare, învingător, intr-un joc al supravieţuirii.
Acum totul de ridică, părăsind Pământul, toţi tind către înalt.
Ca din orice joc, şi eu am învăţat ceva: e inutil să fugă, căci cea mai mare greşeală este să se ascundă. Au început să se audă murmure, din ce în ce mai clar, se nasc cuvinte, fraze, gânduri, întrebări, dorinţa de a cunoaşte. Se încălzeşte. Te simţi în largul tău, mai viu, mai sigur pe tine şi mai încrezător, aflat pe drumul bun.
Apar şi primele întrebări: „De unde vin?”, „Ce caut aici?”, „Unde sunt?”, „Ce trebuie să fac?”, „Cine eşti?”… „Cine sunt?”.
O ghicitoare, un joc plăcut… vital! Inimi ce îndrumă, minţi ce desluşesc, servesc curiozitatea, tinzând spre linişte şi pace într-un joc al cunoaşterii.
Jocul cunoaşterii, al cărui pur adevăr este că în fiecare clipă învăţăm ceva. Viaţa este un joc de clipe iar clipa e jocul cunoaşterii. Iar noi trăim pentru că după fiecare joc urmează un alt joc.
De Andreea Cezara Nica