La început a fost…iubirea

M-am spetit muncind. Toată casa trebuia lustruită. Ca de fiecare dată, sărbătorile sunt un prilej de corvoadă pentru mine. Toate lucrurile trebuie şterse de praf, spălate, curăţate, puse la locul lor. Ca-n poveştile fraţilor Grimm, când căsuţa din pădure strălucea ca un pahar. Ca un pahar spălat cu detergent şi clătit de o mie de ori, se-nţelege. Fără urme de degete pe el.
Aşa strălucea şi aragazul meu. După el, zăcea un cartof, care ar fi putut avea frunze şi flori de când stătea acolo. Noroc că făcuse mai înainte o baie de ulei fierbinte. Deci, aragaz ca nou=unghii rupte şi exfoliate. Mănuşile luate de el, cadou de ziua mea, nu-mi ajută la nimic.
Urmează mâncarea!
Ce-ai vrea să mănânci, puiuţule?
La început, am numărat pe degete, apoi, mi-am dat seama că am nevoie de un caiet studenţesc ca să-mi notez toate poftele puiuţului meu. Crăciunul dezlănţuie imaginaţia culinară a unora, fără frontiere!
Aspic-jumătate de porc fiert, până miroase şi termopanul a usturoi, pus cu gingăşie în boluri de semicristal, cu frunzuliţe de pătrunjel şi rondele de morcovei, pentru design, pentru că avem musafiri şi nu se poate altfel.
Sărmăluţe în foi de viţă şi varză murată, aşa, cam cât încape în roaba de pe şantierul vecin, că jumătate din ele le mănânci prin gustare, înainte de-a fi fierte de-a binelea.
Cârnăciori, salata de boeuf care-i aduce aminte de copilărie, când, Doamne, nu avea nicio grijă, şi muşchiuleţul cu mămăliguţă, şi…
O tonă şi jumătate de prăjiturele de ciocolată şi nucă, în aşteptarea lui Moş Crăciun.
Care Moş Crăciun? Care va veni!
Un zâmbet şiret mă duce cu gândul la un cadou frumos din partea moşului, şi continui să pun în oale şi ulcele, feluri de mâncare tradiţionale sau inventate de mine.
Cine ştie ce i-o fi dat prin gând moşului să-mi cumpere? Poate cizme noi, o poşetă, vreo bijuterie? Emoţionată, îl împing uşor, delicat, ca să dau cu aspiratorul pe sub picioarele lui…mai ştii, mi-o fi luat cerceii aceia din aur alb, cu o pietricică mov, minusculă, care m-au lăsat fără aer, când i-am văzut în vitrină la BJL Gold?
Aproape că ţopăi prin cameră cu aspiratorul în mână, la aceste gânduri perverse. Mă uit la el, dar pe faţă nu i se vede decât un zâmbet lăţit, ca o ştampilă uzată. Ştrengarul! Mă fierbe până diseară la foc mic, iar eu, de atâta adrenalină, muncesc cu disperare!
Împodobesc bradul. Singură, că el are un meci înregistrat şi trebuie să-l vadă. Glob după glob, ghirlande de beteală, şi o mormăitură ce seamănă cu „O, brad frumos…” Nu mă aude nimeni, numai omuleţul de zăpadă, spânzurat de-o creangă, se zgâieşte la mine. Scot limba la el şi el începe să tuşească.
Aşa era odată! Globurile aveau personalitate, scoteau sunete delicate ca nişte trepte pe care urcai cu respiraţia tăiată, la Steaua Crăciunului, care se afla în vârf de brad. Emoţiile erau copleşitoare, iar Crăciunul, un miracol!
Trag cu coada ochiului, şi, când iese din cameră, aşez pachetele pregătite special pentru el, sub brad. Nu i-am luat mare lucru, doar o pijama moale şi pufoasă, şi un aparat foto, digital, ambalate cu grijă. Ştiu că o să-i placă. Gata! Intru şi eu la duş, dacă mi-am terminat toate treburile şi las imaginaţia, sub jetul călduţ de apă şi spumă, să o ia razna.
Ce ar fi putut să-mi ia?
Cărţi!
Da, ştie că-mi doresc nişte cărţi grozave despre care i-am tot spus în urmă cu ceva timp!
Haine? Cosmetice?
Ies de la duş cu inima cât un purice, trag cu coada ochiului sub brad, nimic! Cât am stat în baie? Poate am ieşit eu prea repede!
Merg să-mi usuc părul! anunţ eu cu voce tare, poate se prinde de figură.
După o jumătate de oră de bâzâit uscătorul de păr, simt că-mi arde pielea capului şi-mi zic că e de-ajuns. Din exces de zel, trec prin faţa oglinzii şi fac ultimele retuşuri. Parcă m-aş pregăti pentru o poză. Oboseala e ascunsă de un strat de machiaj, aplicat cu dexteritate. Nici urmă de riduri sau de cearcăne. O picătură de parfum= o picătură de magie. Dau o raită pe la brad.
Cadoul lui era desfăcut pe canapea, iar el era dispărut în bucătărie, cu capul în oala cu sarmale. O punguţă de plastic, semitransparentă, stă aruncată neglijent, sub brad. O iau cu mâinile tremurânde şi scot din ea două perechi de şosete roz. Şosete? Roz? Caut în punga mică şi altceva, dar nu mai găsesc nimic.
Apare în tocul uşii. Îmi urmăreşte mişcările şi nu ştie ce simt când şopteşte: „bumbac 100%”, apoi pleacă iar, la degustat sarmale.
Stau în genunchi sub brad şi o lacrimă cât un glob, se prelinge pe obrazul meu, proaspăt fardat.
Numai omul de zăpadă, spânzurat de-o creangă, se zgâieşte la mine…

De Tincuţa Horonceanu Bernevic

Related Blogs