neliniștea nopții
coborâtă sub cerul unei gări
de provincie

era de fapt o moașă străveche
în mâinile căreia ne nășteam
zâmbetele

fără a mai simți frigul
care îngenunchiase la sânul tău
cu o pâine caldă

un vis ce ne aducea pacea
după care lăcrimau unul după altul
controlorii de trenuri.

pictați în cuvinte de amor
pe o bancă cu patru picioare
desculțe

erai prea candidă
și te-am învelit cu pădurea
din paltonul meu

lunecând pe covorul de frunze
care devenea sângeriu
odată cu noi.

la marginea lacului, era încă devreme
ceața acoperea toate privirile
nuferilor

doar podul își întinsese aripile,
transformate sub pașii noștri
în baldachin

întinși pe pământ – tu și eu
visam încă la China celor 1000
de biciclete

trestiile începură să crească
iar vântul ne stinse încet felinarul
luminii taborice

De Alexandru Nemțanu

Related Blogs