Trânteşte uşa cu zgomot în urma lui. Se opreşte o clipă, privind cu ochii plini de furie în gol, apoi smuceşte cu forţă uşa de la scară.
Se aşează pe prima treaptă din faţa intrării în casa scării, frământându-şi palmele şi dând nervos din piciorul stâng.
Din reflex, duce mâna la buzunarul drept, vrând să ia o ţigară din pachet, în speranţa că se va calma. Dar pachetul nu e.
Brusc, o linişte caldă pune stăpânire pe el. Pachetul e în buzunarul stâng. L-a mutat pentru că…
Chipul ei îi apare în faţa ochilor. Încet, scoate din pachet ultima ţigară, o aprinde cu gesturi calculate.
– Dar nu pot…
Priveşte în faţă, la o maşină parcată peste stradă. O priveşte, însă imaginea ei nu ajunge la el, rostul, definiţia nu le poate înţelege.
Expiră încet fumul, privind încolăcirile acestuia prin aerul rece al nopţii. Substanţa perisabilă precum timpul pierdut vara se înalţă leneş în înaltul cerului.
Ridică privirea către stele, însă nu vede niciuna, doar cu coada ochiului surprinde o luminiţă slabă, dar care dispare atunci când îşi întoarce ochii către ea.
– Nici măcar Luna nu se vede…
Ştii ce frumos se vedeau stelele de pe plajă? Am văzut chiar Carul Mare.
E pustiu, până şi greierii dorm. Blocul din faţă este tot scăldat în întuneric. O fereastră luminată undeva după parcare îi face cu ochiul. După nici 30 de secunde, lumina se stinge.
Vântul adie încetişor, răvăşindu-i părul de pe frunte. Un fior rece îi străbate şira spinării.
Trage un ultim fum din ţigară, apoi o stinge cu grijă de cimentul rece al treptelor. Cu un gest sictirit, aruncă chiştocul până în mijlocul străzii, imaginându-şi cum o maşină va trece şi-l va strivi sub una dintre roţile sale.
Însă vântul suflă din nou, de data asta cu mai multă forţă, rostogolind filtrul galben până la gura unui canal. E atât de linişte încât poate auzi plescăitul acestuia în apa murdară – un sunet ascuţit asemenea unui acord înalt.
Se ridică de pe trepte oftând şi se îndreaptă către stradă, fără a se gândi în ce direcţie să meargă.
Şi iată că maşina apare, însă nu mai are ce să calce. Farurile mult prea luminoase îl fac să întoarcă privirea în altă parte. Automobilul trece agale pe strada prost asfaltată, neobservându-l. La capătul străzii, maşina încetineşte şi face stânga după bloc, lăsând parcarea să se scufunde iar în pustiu.
Porneşte din nou la drum, hotărând să-şi lase paşii să-l poarte în orice direcţie. Şi paşii aleg acelaşi drum veşnic.
Zgomotul paşilor face liniştea din jur şi mai adâncă. Asemenea unui ecou înghiţit de o gaură neagră, de undeva din depărtare se aud nişte urlete. Însă par atât de familiare, de parcă locul lor ar fi în această parcare uitată până şi de Dumnezeu.
Pe ea, mai întâi ar pune-o pe gânduri acest lucru. Apoi chipul i s-ar lumina şi ar spune că are o idee. Şi mintea ei atât de zăpăcită ar ţese o întreagă istorie în jurul acelor sunete.
El ridică din umeri abătut, nepăsător faţă de ţipete. Noaptea îşi reintră în drepturi şi-l învăluie şi pe el. Merge agale, trecând fără să observe nimic în jurul său, evitând să se gândească la ceva.
Propriile gânduri i se par zgomotoase, ascuţite şi deranjante. Îşi imaginează chipurile încruntate şi enervate ale oamenilor, treziţi de prezenţa lui pe străzi, acuzându-l că le-a întrerupt somnul.
Şi iar se enervează, simţind cum o stare de agitaţie îl prinde şi îl strânge. Adică ei de ce să doarmă şi el nu?
Calmul nopţii îl eliberează din strânsoarea neliniştii, un sentiment de mândrie învăluindu-l de data aceasta.
Zâmbeşte nopţii, ochii săi verzi luând locul stelelor absente, sclipind fericiţi, un pic răutăcioşi.
– Da…

Undeva în depărtare se vede un magazin. Grăbeşte puţin pasul şi se îndreaptă către firma luminoasă “Non-stop”. Înăuntru, o vânzătoare tânără, cu părul roşu aprins, răsfoia plictisită o revistă de scandal.
– Zece cincizeci.
Iese în stradă, desface pachetul şi scoate o ţigară. O aprinde cu mâinile tremurânde şi trage un fum lung. Se uită în jur după o bancă, însă nu vede în jur niciuna. Descumpănit, se sprijină de primul stâlp de iluminat care îi apare în drum.
O maşină trece pe stradă cu viteză, turând motorul, însă el nu pare să audă. Priveşte lumina mai puternică pe care ţigara o trimite prin noapte atunci când fumul liniştitor îi inundă plămânii.
Gândurile însă par a face abstracţie de ţigară: miercuri, ea, versuri, cearta, pachetul gol de ţigări, pachetul de acum. Şi nimic nu are sens, nimic nu pare să aibă vreun rost.
Aruncă restul de ţigară şi-l calcă furios. Se desprinde de stâlp şi pleacă hotărât către casă. Ceasul arată 12:43. Ca strânse se sticla unei lupe, gândurile i se strâng toate într-unul singur. Parcă o şi vede, stând pe scaun, cu picioarele întinse pe canapea; cu mâna stângă ţine jumătate de caiet, în timp ce cu cealaltă scrie, pe masă şi pe canapea fiind împrăştiate numai hârtii.
Se întoarce, hotărându-se să se ducă la ea, însă renunţă. Poate doarme…
Se uită din nou la ceas. 12:48. E singură, sigur nu doarme. Dar poate nu are chef de mine…
Telefonul îi vibrează în palmă; un mesaj.

De Alexandra Marinescu

Related Blogs