“Începutul” înseamnă mult, mulți au îndrăznit să îi ofere jumătate din prețul reușitei. Au minimalizat stradanile, suferințele, dezamăgirile, reabilitările, repulsia, oboseala, freeria și au spus, dacă aceastea nu ar fi avut un început, nimic nu ar fi prins contur. Dacă un vis sau o dorință nu s-ar fi înfiripat în mintea cuiva, dacă cineva nu ar fi aruncat o piatră pe locul în care se va ridica palatul, acum nimic nu ar fi. Astfel începutul, când vine vorba despre un început spre bine, este foarte prețuit. Dar trebuie să știm că începutul nu este adesea sinonim cu un gând. Fiecare lucru își are “inceputul” dintr-un gând, chiar și acele fapte sau vorbe pe care spunem că “nu le gandim”. Începutul este primul lucru material, vizibil, palpabil, observabil, din structură. Un gând, printre alte mii, este ca o boare de vânt într-o furtună. Un gând este o idee, un început este materializarea unei dorințe.
Totul are un început. Acum mult mult timp a fost începutul omenirii din mâinile lui Dumnezeu, prin Adam și Eva. Acum aproape 2000 de ani a început Mântuirea. Acum 94 de ani a avut loc începutul “Romaniei” că stat liber, independent, unitar. Acum 15 ani a început viața mea. Mii de începuturi, începutul călătoriilor în spațiu, începutul tratării cancerului, începutul a miliarde de vieți, începutul unei a€œvieti noi”, începutul avionelor, începutul impresionismului, începutul fizicii cuantine, începutul logicii, începutul glaciațiunii, începutul cutremurelor, începutul secolelor, începutul artei, începutul gândirii… Și totuși putem deseori considera că există doar 2 începuturi: începutul omenirii și începutul a tot ceea ce ne inconjuara. Egoist, dar adevărat în perspectivă în care gândim.
Acest început al omenirii cuprinde începutul a atâtor vieți care doresc să zidească alte începuturi cu visele și speranțe lor. Fiindcă acesta este scopul vieții noastre. Inima nostră bate, plămânii filtrează aerul, acum trebuie să lăsăm pe pământ mărturia existenței noastre. Acum avem povara pe care mulți o purtăm, aceea de a dori să fim utili, aceea de a-i da vieții nostre un scop, aceea de a atinge ceva mult mai presus de această viață trecătoare, incorectă, otrăvitoare, dar cu totul frumoasă. Visăm la mai mult decât să fim doar un om printre nenumărații semeni ai noștri, de a conta mai puțin decât o fărâmă de praf pentru timp.
Când am fost concepuți firea noastră, sufletul, aspectul, mintea, personalitatea, tot ceea ce noi reprezentăm a fost o posibilitate din 70 368 744 177 664 de posibilități. Cum am ajuns noi aici și de ce ? Un profesor mi-a spus că noi am fost cea mai bună variantă, cea mai bună care se putea crea în urma acelei uniuni. Noi suntem rezultatul cel mai promițător. Dar când privim la unii oameni din jurul nostru, nu ne întrebăm câteodată ce a fost atât de greșit în unirea acelor ADN-uri? Sau poate nimic nu a fost greșit fiindcă cu greu poți acuza un copil de ceva, poate că mediul în care viața l-a obligat pe acel micuț suflețel să trăiască l-a otrăvit.
Totuși unde și-a avut începutul răutatea? Cred că este o întrebare la fel de fără de răspuns ca unde și-a avut începutul binele, dar nimeni nu este curios de aceasta fiindcă pare firesc să fie bine. Un lac plin de mizerie: când a început poluarea? Dar dacă după un timp, gunoiul umple lacul într-atât încât cineva s-ar putea întreba când a început să se strângă apa în această groapă de gunoi?
Eu nu cred că lumea își va pierde vreodată bunătatea, nu cred că vom fi lăsați. Dar poate fi adevărat că avem un început? Există oare un timp în care oamenii erau mai curați, credincioși, iertători, rabatori, milostivi, altruiști, devotați, iubitori… mai buni? Nu știu și nu cred că vreunul dintre noi, cei pământeni, putem știi vreodată.
Mintea noastră gândește astfel : un fir de ață are un început, o lungime, un capăt. Trei elemente esențiale. Orice vom face își va avea sfârșitul, și atunci pentru ce să îi dăm începutul. De ce să creăm? Pentru a conta? Nu , creăm fiindcă am fost creați pentru a crea. Nu ne gândim la sfârșit, ne gândim la sentimentele, la frumusețea, la tot ce mâinile și inimile noastre pot să ofere, cu care vom face o lume mai bună pentru familie, oameni, copii, sau noi înșine. Creăm din iubire, așa cum am fost creați. Dragostea de șine nu dă atât de multă împlinire, din firea noastră ne ajutăm pe noi înșine, ni se cere mai mult. Se așteaptă să ieșim din cutie. Creăm fiindcă visele noastre, deși câteodată nu par deloc așa, sunt la înălțimea puterilor noastre. Putem schimba lumea și cumpărând un scaun cu rotile pentru o femeie care merge în genunchi, fără picioare pe asfaltul orașului. Putem schimba lumea fiindcă deși suntem mici, nu ni se cere mult.
Stelelor li se spune să stea și să strălucească, ele stau și nimeni nu le judecă. Sunt frumoase, dar calitățile lor nu sunt judecate, poate doar sunt încadrate în anumite grupe. Dar noi trăim viața noastră, scurtă, lungă, sub semnul unui test. Unui test pe care încercăm să îl vedem. Unui test în care trebuie să ne folosim toată inteligienta și creativitatea ca să reușim. Testul omului bun. De aceea noi trebuie să punem începutul strădaniilor noastre spre o lume mai bună, fiindcă durerea pe care o vom primi dacă nu visăm, muncim, reușim este insipidă pentru timp, dar fără margini pentru noi. Astfel vreau să pun prin această lucrare un început, începutul de a fi un “om”, fiindcă e tot ceea ce pot face, ceea ce pot face sufocandu-mă, străduindu-mă, plăcându-mi, obosindu-mă, dorindu-mi, sperând, rugându-mă, dar este destul.

De Anca Faur

Related Blogs