„Poezia lui Eminescu”, spunea Mihail Dragomirescu, „este fiica genialităţii sale creatoare. Iar genialitatea creatoare este puterea mistică de a împreuna elementele contrarii – Sufletul şi Natura (yin şi yang) într-o armonie eternă, chiar dacă această sinteză n-o putem pricepe cu raţiunea”(1) . Bun cunoscător al tradiţiilor, aşadar, poetul nu numai că participă la evenimentele ce ţin de acestea, ci se implică direct aşezându-şi ca nimeni altul „colindele”, „asemenea oglinzilor”, „brazii tremurând” de emoţie la glasul copiilor care în vers şi slovă aduc slavă Mântuitorului Iisus Hristos şi cinste Maicii Sale, Preacurata Fecioară Maria: „Se bucur copiii / Copiii şi fetele / De dragul Mariei / Îşi piaptănă pletele / De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului /” (Colinde, colinde).
Hălăduind „prin zidurile înnegrite” (Învierea), mereu egal cu sine însuşi, aşa cum nu sunt decât naturile extrem de înzestrate care se sprijină exclusiv pe propria lor valoare (Şt. A. Doinaş), „prin izul umezelii şi al morţii” (Învierea), în sufletul poetului pâlpâie continuu acea făclie nu tocmai uşor de observat deoarece „o muzică adâncă şi plină de blândeţe / Pătrunde tânguioasa” printre puternicele bolţi ale bisericilor dar mai ales a propriei biserici, templul viu care, cu inimaginabilă taină, adăposteşte Chivotul Legii – sufletul – gaj de trecere dincolo de unde coboară din vreme în vreme sfinţii. Şi poeţii.
Înviat din morţi „Christos (…) cu cele sfinte / Cu moartea pre moarte călcând-o / Lumina ducând-o / Celor din morminte !” (Învierea). Tot de tradiţia noastră populară aparţine şi mersul în noaptea Învierii cu lumânările aprinse la cimitire pentru a le da lumină celor de sub pământ să le grăbească urcuşul. Ca mijlocitor la Dumnezeu este chiar Fecioara Maria; îngenunchind într-o rugăciune strigătoare la cer, poetul îi cere acesteia „Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie: / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară, / O, maică preacurată, / Şi pururea fecioară, / Marie !” (Rugăciune).
„Angajat existenţial în propriile sale idealuri generoase (…)”, Eminescu coboară, spre conştientizare, pe pământ dar, mai ales, în sufletul omului, noile Table ale Legii primite în mod tainic de la Dumnezeu, cum altădată Moise le primise pe vârful muntelui Sinai şi de aceea ne transmite următorul mesaj: „Cum trece-n lume toată slava / Ca şi un vis, ca spuma undei ! (…), aşa trece şi mărirea omului dacă nu lasă în urmă, nu palate sau salbe din aur ci portul în suflet al tradiţiilor acestui neam prin înveşmântarea cuvintelor pe cale orală, aşa cum s-au păstrat secole de-a rândul şi/ sau prin intermediul slovelor. Mai ales, să nu uităm buchisitul Sfintei Scripturi, înţelegerea acesteia şi purtarea adâncilor sale taine în sufletul care trebuie închis cu trei lacăte, să nu care cumva ochiul prigonitorului să-i desfacă peceţile. A şaptea pecete.
Având, asemenea sfinţilor, darul înainteivederi, Eminescu, bine meşteşugit, transmite în versuri Apocalisul şi cum va veni acesta dacă generaţiile tinere nu se întorc la rădăcină, să-şi cunoască originile şi vor trece doar pe bază de carte de identitate graniţele ţării doar de dragul materialului: „Din vechi icoane numai pete, (…) / Văd ieşind o umbră albă. / Moşneag bătrân, purtând coroană, / Pe pieptul lui o sfântă salbă ” (Umbra lui Istrate Dabija-Voievod), şi noi ne pierde ca naţiune şi popor dacă nu ne vom păstra tradiţiile, dacă nu le vom transmite generaţiilor următoare şi/sau dacă vom adormi conştiinţa prin pierderea credinţei. Despre Eminescu şi tineretul tuturor vremilor într-o scrisoare către studenţi N. Iorga menţiona „cultul vostru pentru marele creator de veşnică poezie în care se dovedeşte strălucit că se pot îmbina armonic cele mai înalte preocupări morale, cel mai nobil avânt naţional cu cele mai frumoase realizări estetice, e o adevărată garanţie pentru viitorul nostru şi prun aceasta pentru însuşi viitorul acestei ţări.(2) Să nu cădeţi folosind cuvinte goale/ ce din coadă au să sune în defectul naivilor care pozând în nouă generaţie pentru meritul singur că au numai douăzeci de ani, cred că lumea începe cu dânşii, că nu priviţi legătura, aşa de naturală, cu ceia ce s-a făcut până acum ca o îngenunchiere la zeii care au murit, că înţelegeţi pe deplin unitatea organismului naţional urmând de la sine, peste rătăciri de moment, drumul care corespunde mai bine cu scopurile lui imutabile. (Eminescu şi tineretul).
Dacă prietenul său de suflet, Ion Creangă, transmite acelaşi mesaj – să nu ne uităm tradiţiile şi obiceiurile acestui neam, prin prisma poveştilor şi „amintirilor din copilărie”, păstrăm şi ducem în continuare citind şi povestind copiilor aşa cum Eminescu în gânduri şi imagini cu penelul ca sideful, cu venin şi farmec gândeşte continuu în locul celorlalţi, plânge la umbra plopilor fără soţ şi se roagă în mireasma teiului înflorit. Mereu în mijlocul naturii, înfrăţit cu natura, simte cum curge seva prin inima copacilor şi primeşte din tăria stejarului, să poată supravieţui. Decepţia, nu că este un neînţeles ci mai degrabă că nu ne mai înţelegem rostul venirii în lume îi dă lui Eminescu înălţimea care-i lipseşte din dragoste şi lumina târzie şi dureroasă rămasă ca o chiciură pe plopii lui, după ce dragostea s-a stins, compensează deficienţa.(…) Speranţă, credinţă, mângâiere, nimic nu se găseşte la Eminescu. Locul de încolţire e dezamăgirea. (Tudor Arghezi) Această dezamăgire care a dat limbii române o capodoperă fără graniţe, glaciară însă, care poartă titlul de Luceafărul. Pentru că aici nunta are loc, dar lumesc vorbind, idealurile omului fiind mărginite. Sau, cine ştie, poate din suferinţă se naşte genialitatea. Din plânsul tăcut al sufletului, puterea de jertfă, moartea aproape fizică, celuilalt să-i fie neumbrită fericirea…
Aşa cum Iisus Hristos este răstignit de sinedriul contemporan Mântuitorului, Eminescu, pentru că cineva trebuia să moară, este jertfit pe altarul roşu-galben-albastru al poporului său, suflet din sufletul neamului românesc, conştient până la epuizarea fizică şi psihică dar nicicând alunecând de o parte sau alta a politicului acelor vremi sau încălcând legea nescrisă a moralităţii. Eminescu, în poezie, proză şi publicistică ne spune:prin intermediul folclorului să ne păstrăm cultura naţională şi legătura bazată pe comunitate de gânduri şi năzuinţe dintre folclor şi literatura cultă. Despre oglindirea psihologiei populare în creaţia folclorică( Mihai Pop) unde poporul este chemat să aibă grijă de puritatea sufletului şi nesfârşita dragoste de aproapele, cu o genială intuiţie, Eminescu cântă în versurile sale ca un adevărat învăţat al lucrurilor înalte realităţi folclorice specific româneşti şi scoate la lumină problemele fundamentale ale culturii populare şi istoriei poporului”(Mihai Pop).
Ca o pasăre Phoenix din vechime ce renaşte din cenuşa proprie, la rându-i Eminescu arde în văpaie şi renaşte spre a învia mai mândru el din moaşte; la această ardere lăuntrică ajutându-l lina vântului bătaie. Şi ca scânteia să nu piară în vânt ca glasul care zboară ca un suspin poetul moare şi reînvie iar/- minune scump-a lumii acesteia/ El moare azi, în forma-i, dar ideea/ Chiar şi de vrea nu poate să mai moară; doină inedită, sufletul doineşte timpii-n orgii şi ascultându-l norii se desfac în două, din înălţimi izvorând noi stele şi, pe stânci, păduri de frasini sau de brad, nuntaşi ori miri sau naşi, cu flori de colţ în piept, flori ce săgeată adâncurile nevăzute ale candelei, veşnic aprinsă, a sufletului. Mireasa, Fata din grădina de aur şi mirele, Miron, duc, peste codri, în cetate povestea de dragoste, o doină veche de când lumea, a iubirii şi neîmplinirea acesteia. Frumuseţea versurilor eminesciene, atât de uşor de înţeles de întreg cititorul şi totuşi atât de incifrate, de origine folclorică, aşadar, sau cultă, scoate la lumină elementele din natură: apa, aerul, focul şi pământul armonizate tainic cu cel de-al cincilea, eterul, fără de care viaţa nu ar exista. Transpunând în proză sau poezie cenuşa veche din vatra părăsită şi lătratul în adâncime a căţelului pământului, elemente care constituie specificul tradiţional şi naţional al poporului român, Eminescu realizează portretul eremitului care, deşi palid şi cu genele în piept, este drept ca o stâncă ţinând toiagul de fildeş cu dreapta, timp ce cu stânga dăltuieşte în aer platoşa, paloşul şi coiful cu care este înveşmântat cuvântul, taie şi întretaie subtil răul prin forţa cuvântului, legându-l fedeleş apoi, pentru ca satul să inspire aerul curat din noaptea învierii.
Veşnicia s-a născut la sat, spunea poetul Lucian Blaga. Şi pentru ca să putem trece punţile acestei veşnicii, numaidecât trebuie să ne păstrăm tradiţiile, să ne întoarcem la porţile ferecate ale timpului, să scormonim pământul în adâncime, să-i descoperim tainele, apoi, tulburaţi de propria noastră vechime istorică, să lăcrimăm cu simţire românească în Vinerea Patimilor după care, obosiţi de atâta plângere, să Înviem în fiece an, urându-ne continuu: HRISTOS A ÎNVIAT!

De Olariu Elena