Moto: „Celui ce i se pare că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept”
Vineri. Dimineaţă. Încă de la primele ore, deschizând radioul, aflu un lucru deosebit: pe 5 octombrie al fiecărui an, de azi înainte, se va sărbători o zi a profesorului. Mi-a tresărit inima şi nu întâmplător. Peste toată mass-media plana, ca o ciupercă otrăvitoare, un fum înecăcios de primenire, poate sfinţire prin arderea tămâiei, a frunzelor uscate cu care tot era acoperit bietul de el învăţător sau profesor – dascăl în genere, indiferent de şcoala unde îşi rosese coatele hainelor, şi aşa vechi de ani, pentru un venit modest. Cine s-a întrebat vreodată la ce oră se culcă un profesor? Cine s-a întrebat vreodată la ce oră se trezeşte un profesor…? Şi de ce alura lui, aparent indiferentă, dă notă de discordanţă şi disconfort faţă de cei pe care bunul Dumnezeu i-a oprit la timp cu studiul cărţii. Dar şi de o anume anxietate şi micime.
De dimineaţă îmi ocup vremea cu copiii şi îmi obosesc degetele la clapele calculatorului, să aşez, în maximum trei pagini, nişte prezentări de carte, cerute, cu respect şi încredere, de un om pe care nici măcar nu-l cunosc. Cine cunoaşte însă voinţa lui Dumnezeu?! Şi ce planuri are…Îmi stă în minte completarea – cu atenţie, a unui formular prin care, pe propria-mi răspundere, confirmam că sunt sau nu în deplinătatea facultăţilor mintale. Şi psihopedagogice. Aiurea! Mi-am spus. Parcurgând toate întrebările, am constatat că, de nu eşti perspicace, te prinzi în plasa unui păianjen uman, malformat, care trece peste intimitatea şi frumuseţea sufletului oricărui dascăl, nu din dorinţa de apropiere de oameni cât mai degrabă de umilire şi obţinere a unor doctorate de cei care te întreabă câte pahare cu vin bei într-o zi??, în timp ce unii o ţin în chiolhanuri, oprindu-se la un litru de ţuică de prune zilnic. Sau dacă sufletul îţi este încărcat de o emoţie pozitivă ori de durere a sufletului, atunci scrie nonşalant: în prezent fără probleme psihocomportamentale evidente. De parcă ai fi cobai. Cobai la medic, semnând că accepţi tratamentul până la capăt, indiferent de urmări, cobai în viaţa de familie, urmând o viaţă nouă, necunoscută, cobai la serviciu, semnând contractul de muncă cu pedepsele de rigoare, cobai în viaţa socială, semnând fără să vrei tot felul de amendamente şi, în sfârşit, cobai în lumea religioasă, unde sunt mulţi chemaţi dar puţini aleşi…, şi unde eşti liber să faci ce doreşti după legea nescrisă dar să fii atent la ceea ce faci…De parcă selectarea şi alegerea oilor albe de cele negre le face laicatul sau religia de suprafaţă, nu Dumnezeu. De parcă trebuie controlat subconştientul mireanului permanent de preot şi psiholog, ei fiind judecătorii şi nu Dumnezeu…
Omul are nevoie psihică de comunicare. De aceea, Domnul i-a trimis pe ucenicii Săi să propovăduiască câte doi. Cu cât omul este mai slab, cu atât comunicarea spirituală îi este mai necesară (…), în special tinerilor” (Avva COLOV)
Exemplu personal al modestiei, bunei-cuviinţe şi refuzul vorbirii deşarte, dă notă minimă. Te citeşte ca fiind ciudat. Oare nu cel ce te judecă ar trebui să aibă o conduită model, după care să ne orientăm noi, oile sau cei ce completează imprimatele-tip, prin care-şi semnează propria sentinţă? Religia, cu credincioşii zilelor noastre, decade. Păstorii oilor, şi aşa rătăcite, caută vârfurile cele mai înalte ale munţilor şi, deşi golaşi la suflet, duc mai departe Cuvântul biblic. Se întorc oile la staul mai flămânde ca oricând şi, de lapte, sterpe… Nu prea este concordanţă între cele spuse şi fapte, nu vibrează sufletul după cum cântă muzica, notele sunt aceleaşi. Dar, numai notele. Biserica şi şcoala sunt factorii de bază care-i ajută pe elevi să se formeze ca oameni. Şcoala şi biserica, când îşi dau mâna, împletesc garduri vii în sufletul copilului, înţelegând că nu poate dăinui una fără cealaltă, căci se completează şi te înalţă. Răceala, fără aspirină, ce ne-a cuprins, ne coboară însă; cine calcă mai des pragul Casei Domnului, nu este la fel cu ceilalţi. Devine paria. Mersul la biserică te înalţă, spunea cel ce merge doar de dragul de a fi în faţă, dar dacă te rupi de realitate şi nu eşti ca ceilalţi, cu siguranţă, tăcerea, darul pe care l-ai câştigat după multe căutări, devine ameninţare. Şi atunci, mă întorc la citatul: Celui ce i se pare că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept…
Cum, cel ce-L urmează pe Hristos, nebun este.

De Elena Olariu