Despre schimbari si inceputuri
Aveam o problemă în ceea ce privea animalele. Le iubeam, cu siguranță. Dar îmi era teamă de ele. Ori de câte ori trecea prin fața mea o pisică, îmi adânceam mâinile în străfundurile buzunarelor, în căutarea spray-ului cu piper. Nu că ar fi fost vreodată nevoie să-l folosesc, nici gând! Dar așa îmi hrăneam eu sentimentul de siguranță pentru fobia mea inexplicabilă, cu un spray cu piper. Doar gândul că îl aveam în buzunar, mă făcea să mă simt mai sigur pe mine.
Nu știam exact de unde venea teama asta, din amintirile mele despre copilăria îndepărtată nu se ivea niciuna legată de animale. Nu le-am alintat, nu le-am chinuit, ci pur și simplu le-am ignorat de când mă știu. Desigur, la televizor puteam să mă uit liniștit la documentare sau filme ce aveau ca protagoniști câte un câine-erou sau o maimuță vorbitoare. Îi îndrăgeam de la distanță și mă întrebam dacă nu cumva sunt doar alergic.
Am făcut ceva teste în privința asta, de unde a reieșit că sunt sănătos tun. Puteam să cresc în casă o adunătură de patrupezi, împreună cu ceva înaripate. Puteam, desigur. Dar nu-mi doream asta.
La urma urmei, mi se părea nedrept. Aveam atâția cunoscuți care-și doreau un animal de companie, dar la primul contact, se umpleau de urticarii și nu mai știu ce alte semne de alergie. Eu, în schimb, eram imun. Doar rezistența mea psihică mă transforma dintr-un om normal, cu obiceiuri normale, într-un papă-lapte. Sau mă rog, lipsa ei. A rezistenței, adică. La simpla vedere a unui pisoi, mi se rupea filmul. Privirea mi se încețoșa, sângele începea să-mi inunde creierul fără să mai țină cont dacă eu respir sau nu. Și nu mai respiram, evident. Uneori, în plimbările mele prin parcuri, vara, îmi puneam căștile în urechi, ochelarii de soare pe nas, rolele în picioare și o luam la sănătoasa dacă vedeam câte un cățeluș venind înspre mine.
Și mă credeți sau nu, dar nu se sfiau să vină la mine. Aveau așa, ca un al șaselea simț, îmi miroseau teama și încercarea disperato-penibilă de a-i evita. Parcă mă urmăreau. Ochii mici și negri de bichon, nasul fin și vigilent de câine-lup, curiozitatea nestăvilită a pechinezilor, toți mă prindeau pe picior de fugă și toți veneau către mine, prietenoși. Pentru ei, eu eram necunoscutul suspect și îndoielnic, ce avea un motiv ascuns pentru care îi evita.
Într-un sfârșit am renunțat să mă mai plimb prin parcuri. Și credeți-mă pe cuvânt, nu este loc în orașul ăsta pentru oamenii ca mine. Adică, oameni cu probleme ca ale mele. În fiecare dimineață plecam mai devreme cu o oră la serviciu, astfel puteam evita cu ușurință să dau nas în nas cu vecinii de pe scară, ce-și plimbau patrupezii în părculețul din fața blocului. Ce să vă spun, că la fiecare etaj aveam câte un vecin cu cel puțin un câine? Dimineața la 7 fix, în fața blocului, îi vedeai pe toți adunați, cu ochii lipiți de somn, mișcându-se mecanic în aceeași direcție, purtați, fiecare de cățelul lui, pe drumul spre parc. Dacă le puneai pancarte în brațe, ai fi zis că e vreo gașcă de pensionari în greva foamei. Mută.
Îi invidiam totuși în ascuns. M-ar fi coafat, în ciuda cheliei, ideea de a găsi pe cineva acasă, când ajungeam seara de la birou. Un ghemotoc mic, cu blană, care să-mi sară în brațe și să mă facă să mă simt iubit.
Cum să vă povestesc momentul cel mai penibil, pe care l-am trăit acum câteva luni? Nu vreau să mă întind prea mult la vorbă pe subiectul ăsta, nu e ceva de care să fiu mândru.
Eram în vizită la niște prieteni noi, colegi de serviciu. Un cuplu proaspăt căsătorit, fără copii. Ieșisem din lift și pe întunericul din scară, încercând să nu mă împiedic, m-am înfipt direct în soneria gazdei mele, fără să vreau. Aveam oricum de gând să sun la ușă, evident, dar nu eram încă pregătit. Țineam în mână un buchet de flori – pentru ea, și o sticlă de ceva alcool – pentru el. Nu știam dacă ei îi plac florile sau lui alcoolul, dar ce poți duce la prima vizită, unor oameni pe care nu îi cunoști mai deloc?
În proiecția mea către sonerie, am izbit sticla de vin de ușă de la intrare. Am iscat în toată scara un zgomot destul de puternic. Înainte să se audă voci de partea cealaltă a ușii, am auzit, ca prin vis mi-aș fi dorit eu să fie, un lătrat de câine.
Nu știam că cei doi aveau în custodie un animal. Nu mă preveniseră. Dar nu puteam totuși să dau vina pe ei, oamenii nu-mi cunoșteau singura teamă. Singura.
Până ce ușa să fie deschisă, în cele câteva secunde ce au urmat, m-am luptat cu mine însumi să nu cobor scările în fugă, câte trei trepte de-odată.
Ce faci nebunule, doar nu vrei să fugi?
Și de ce nu aș face-o? Ce mă oprește?
Păi și cum rămâne cu oamenii ăștia care te așteaptă?
Au cățel!
Așa, și? Ce, nu faci tu față unui animal inofensiv?
Nu, tocmai asta e. Nu cred că pot.
Măcar încearcă! O să te faci de râs. Cine știe ce-or să spună despre tine.
Nici măcar nu vor ști că am sunat eu. Dacă fug acum, nu vor afla niciodată. O să le dau un telefon din fața blocului și o să le spun că a intervenit ceva și nu mai pot ajunge.
-Dan? Dan?! Danee! Ești ok frate, ce s-a întâmplat aici?
Colegul meu, Cezar, stătea în fața ușii și mă striga panicat, iar eu nu știam ce naiba să-i răspund. Nu puteam recunoaște adevărul nici în ruptul capului. Câinele stătea la picioarele lui, pitit după Cezar, și lătra la mine. Cu siguranță îl speriasem. Dar și el pe mine. Era o corcitură între un caniche și un terrier, cu blana cafenie și sârmoasă. Încă pui și cu niște ochișori mici și rotunzi, de veveriță, ce priveau mai mult speriat spre mine, decât amenințător.
– Știi, era întuneric pe scară și…
– Cum ai reușit să spargi sticla, frate?, mă întrebă Cezar amuzat.
– Tocmai acum îți spuneam, că era întuneric pe scară și m-am împiedicat. Fără să vreau, am lovit sticla de ușă, încercând să găsesc un punct de sprijin să nu mă împiedic.
– Hai, intră acum, nu mai sta așa în ușă că ne aud vecinii.
Au crezut tot ce le-am îndrugat eu. Mi-era rușine de mine să mint așa, dar cum poți să recunoști că ai o fobie chiar în fața unor posesori de animale? Mi se părea așa, umilitor, pentru un om ca mine. La 1.90 cm cât aveam, și cele 100 kg, ai fi crezut că aș fi intimidat până și un taur.
În sfârșit, ca să nu mai lungesc vorba, m-am așezat timid pe un colț de canapea, urmărind cu ochi speriați gazdele mele, care se tot plimbau prin casă, în încercarea de a crea o atmosferă plăcută și confortabilă.
Între timp am aflat că patrupedul se numea Gimmi al Doilea. Primul Gimmi, mai alb și mai creț, fusese călcat de o mașină și toată familia suferise după el. Și-au dat seama că nu puteau trăi fără un Gimmi în viața lor și a trebuit să adopte altul.
– Păi și copiii când îi faceți, Cezare?, am întrebat așa, într-o doară. Nu aveam nici un gând secret, ascuns după întrebare.
– Îi facem și p-ăia, frate. Dar mai ai și tu răbdare, că doar n-o veni acum sfârșitul lumii. Ce vă grăbiți așa cu toții?
– Ah, făceam și eu conversație. Mă gândeam doar că e următorul lucru firesc după căsătorie, i-am răspuns, încercând s-o dreg oarecum. Oarecum.
– Lasă frate, că un câine te învață să fii responsabil. Te pregătește pentru vremea când vei avea copii, îmi răspunse Cezar, cu emfază. Am văzut eu la emisiunea aia de pe Animal Planet.
Luci era chiar în pragul ușii când Cezar se bătea în piept povestind despre cum se plimbă animalul de cel puțin două ori pe zi, dimineața și seara, ca să prevină sedentarismul. Sedentarismul? La animale? În fine, întrebările astea nu-și aveau rostul, oricum nu voi avea niciodată animal.
– Uite frate, ți-o prezint pe nevastă-mea, Luci! O cheamă Luciana, dar nouă ne place să o alintăm Luci, că e mai scurt și mai ușor de pronunțat.
– Chiar dacă ei nu-i convine, completă ea, pe un ton ușor deranjat, dar mai mult în glumă, că să nu-l supere pe Cezar.
– Hai Dane, fă-te comod.
M-am relaxat în fotoliu și am aruncat o privire pe furiș în hol, unde stătea întins pe covor Gimmi al Doilea. Era cumințel așa, și parcă-parcă îl lua somnul. Ce bine ar fi fost să adoarmă și să mă ignore complet. Aș fi reușit și eu să duc vizită până la capăt fără să mă fac de râs. Stătea acolo cu năsucul lui mic și cu ochișorii închiși. Mai ciulea urechile din când în când la zgomotul paharelor și parcă părea puțin nemulțumit că făceam atât zgmot când el încerca să doarmă. Și nici măcar friptura nu a fost servită încă. Pentru el adică, nu pentru noi. Era nevoit să moțăie cu stomacul gol.
Reușisem chiar să mă relaxez complet, să râd și să vorbesc, uitând de existența lui Gimmi. Aș îndrăzni să spun că parcă mă relaxasem prea mult, întinzând picioarele pe sub masă, amorțite de încordarea inițială. Greșeală fatală! Vârful bocancului meu a atins fără să știe o jucărie zgomotoasă cu design special pentru căței. Nu știu să va redau ce s-a întâmplat în secundele următoare, dar încerc să menționez ce-mi mai amintesc. Gimmi al Doilea se transformase într-un dulău frate cu rotweiller-ul și scotea din gât niște sunete răgușite, pe care le percepeam în slow motion. Se ridicase în picioare, răsturnând măsuța de cafea sub care se afla. Venea alergând spre mine și în viteza lui, urechile i se lăsaseră pe spate iar fălcile se mișcau în sus și în jos. Imaginile estompate din jurul meu nu-mi ofereau nici un punct de sprijin, și nu-l mai auzeam decât pe el, cum lătra la mine și-mi arăta colții ascuțiți.
Se făcuse prea repede întuneric. Ca prin vis îmi aminteam că vizita începuse undeva la prânz, când oare să se întunece atât de repede? Sau cineva stinsese lumina, nu-mi mai dădeam seama, că nu mai vedeam aproape deloc.
Până când totul s-a închis la culoare de tot.
Cineva să aprindă lumina, vă rog! Nu mai văd nimic!
Când lumina a fost aprinsă, eram într-o cameră de gardă de la spital. Familia Răchită, Cezar și Luci, erau aplecați deasupra patului meu și mă priveau îngrijorați. În mâna stânga aveam o perfuzie înfiptă chiar în venă și mă durea până în vârful degetelor, dar înainte să mă plâng de asta, trebuia să îmi dau seama ce s-a întâmplat.
– Ne-ai speriat, frate!, spuse în șoaptă Cezar. Bine că te-ai trezit, că nu mai știam ce să ne facem.
– Suntem la spital?!, am întrebat, de parcă nu știam cum arată o cameră de gardă.
– Da frate, te-am adus aici. Ai leșinat pe fotoliu chiar când Gimmi a venit la tine să se joace cu jucăria lui preferată. Cezar vorbea în continuare în șoaptă, cu toate că nu mai era nimeni acolo, decât noi trei. Era enervant, se purta cu mine de parcă stăteam acolo cu perfuzia de două zile și eram pe moarte. Nu cumva să vorbească prea tare, să-i trezească pe cei bolnavi din reveria morții.
– Parcă îmi amintesc, i-am răspuns. Cât mai stăm aici?
– Doctorul zice că te-ar ține sub observație până mâine, să fie sigur, îmi răspunse Luci. O să-ți facă mai multe teste, ca să se asigure că nu a fost nimic altceva decât un simplu surmenaj.
După treizeci de minute de agonie, timp în care nu-mi doream decât să fiu lăsat în pace, cuplul a plecat. Am rămas singur, într-un pat de spital, într-o cameră tot de spital, cu pereții văruiți în alb și cu un calorifer ruginit. Mirosea a căldură și a calorifer în cameră, mă simțeam singur și neputincios în fața gândului că iarăși am cedat psihic. Când alții se bucurau de animalele de companie și le îngrijeau, eu trebuia să zac într-un pat de spital, cu o perfuzie în mine, de frica lor.
Nu se mai putea. Nefericita întâmplare m-a făcut să iau o decizie dificilă, pe care altă dată nu aș fi acceptat-o nici măcar în glumă. Aceeași decizie m-a adus în ziua următoare în fața unei uși închise la culoare, cu geamul de sticlă, pe care era lipită o hârtie trasă în plastic. Pe hârtie scria cu albastru: “Cabinet individual psihoterapie – Gina Papuc”. Ce nume ciudat, mi-am spus. Nu are deloc rezonanță, nici greutate. Tragic. Să fi fost în locul ei, m-aș fi măritat de urgență, numai că să scap de numele ăsta. Sau cine știe, poate s-o fi ales cu numele ăsta în urma căsătoriei. Și mai tragic.
În primele zece minute ale ședinței am aflat că Gina Papuc avea respectabila vârstă de șaizeci de ani. Și era domnișoară.
Că să o spun așa pe scurt, mi s-a adus la cunoștință că sufeream de fobia de animale, cu precădere spre câini. Cică s-ar numi chinofobie. Din spusele ei, aveam vreo traumă legată de animale din copilărie, poate vreun câine care a încercat să mă muște sau poate chiar m-a mușcat, și am rămas cu sechele. Nu mi-a recomandat medicamente, evident. Domnișoara era adepta terapiei cognitiv-comportamentale și chiar se gândea serios să-mi articuleze și câteva ședințe de hipnoză. Pare-se că în starea conștientă nu făceam progrese, din cauză că memoria mea nu era capabilă să scuipe la suprafață amintiri reprimate. M-a programat pentru câteva ședințe pregătitoare pentru hipnoză, și la finalul acestora, mi-a spus:
– Dănuț băiete, cred că ești gata.
– Gata, doamnă, adică s-a terminat?, am întrebat eu, gâtuit de speranța că am fost vindecat.
– Domnișoară!
– Mă scuzați… Deci, e gata?
– Nu Dănuț băiete. Ești pregătit pentru ședințele de hipnoză, îmi răspunse ea, ca unui copil care se temea de injecții.
După câteva ședințe de hipnoză, domnișoara Papuc dădea semne de epuizare fizică. S-a chinuit să scoată tot ce-i ascundeam în starea conștientă, și a reușit. Din înregistrările ei, au reieșit următoarele fapte:
-> Până la șapte ani, am urinat în pat aproape în fiecare noapte. Cred și eu că am încercat să reprim așa ceva. Cine doamne iartă-mă s-ar fi mândrit cu asta?
-> Mă ascundeam noaptea în capătul scărilor încercând să urmăresc spiriduși imaginari care ieșeau din perete și traversau încăperea până la frigider.
-> Stăteam cu degetele împinse în urechi pentru a nu auzi zgomotele ce veneau din camera părinților mei.
-> Aveam o armată secretă de pitici de grădină pe care îi ajutam în războiul cu păsările flamingo decorative de peste drum de casa noastră.
Numai prostii, dacă e să-mi ceară cineva părerea. Din toate astea, nu am reușit să ne dăm seama sursa fobiei mele, nici eu, nici domnișoara Papuc. Din acest motiv, schema mea de tratament era destul de precară. Nu știa ce să-mi recomande și am făcut împreună un pact: ea nu o să mă trimită la psihiatru, iar eu voi urma câteva ședințe de terapie la ea, cu sfințenia unui credincios ce merge la biserică cel puțin o dată pe săptămână.
M-am întors destul de posomorât și lipsit de speranță. Aveam deja o oră de când mă plimbam pe străzile orașului, în drumul meu spre casă, când mi-am dat seama că eu locuiam la doar zece minute de cabinetul domnișoarei, și că ceva nu era în regulă. Mă rătăcisem. Gândurile negre și apăsătoare îmi luaseră mințile și mă purtaseră în locul cel mai înfricoșător pentru unul ca mine: parcul. Când am căscat ochii mai bine, am realizat că de fapt mă aflam chiar în centrul parcului, aproape de perimetrul îngrădit, special pentru joaca patrupezilor nepurtători de lesă. Eram în epicentrul filmului de groază ce începuse să ruleze la viteză rapidă în fața ochilor mei. Învățasem să-mi recunosc dinainte reacțiile organismului la vederea unui animal. Nu puteam să spun că eram pregătit, însă știam la ce să mă aștept. La ce era mai rău. Un atac de panică. Am scos punga de hârtie din geantă, pregătită special în trusa personală de prim-ajutor în caz de panică și am inspirat adânc pe nas.
Atunci, din postura aceea penibilă în care mă aflam, am văzut-o pe Ea. Avea un palton roșu ca focul, ce-i scotea în evidență părul blond, ondulat, care se revărsa pe spate. Picioarele lungi, subliniate de o fustă scurtă și o pereche de tocuri care o înălțau până la cer, unghiile la fel de roșii ca și paltonul, nasul cârn de păpușă, buzele pline și senzuale, și doamne, ce zâmbet! Vorbea la telefon. Cred că cineva o făcea să râdă, pentru că din când în când ochii i se alungeau ca la chinezoaice și ducea mâna la gură, de parcă ar fi vrut să ascundă șirul de dinți albi, încadrați perfect pe o față perfectă.
Ce să mai, imaginea era clișeul fidel dintr-o comedie romantică de duzină, dar femeia era adevărată, și se afla în fața ochilor mei. Mă rog, ne despărțea un gard de sârmă ghimpată, dar ce mai conta. Stai puțin, ne despărțea un gard? Dar ce căuta ea, în spatele gardului?
Am fost orbit de frumusețea Ei, cel mai probabil. Așa, ca un imbecil ce o privea și saliva cu gura deschisă în fața ei, nu am observat că de mâna stângă i se agăța un șnur lung și negru, care avea la capăt, atașat, un câine din rasa câinilor pitici. Exista așa ceva? În sfârșit, nu contează. Era o lesă. Ea avea un câine. Al ei. Vă spun, m-am lăsat furat de peisajul de comedie romantică și nu am dat importanță detaliilor.
Așa, și? Ce dacă avea câine?
Cum adică și ce dacă? Păi de unde vii deșteptule?
De unde să vin? De-acasă.
Nu frate, concentrează-te! Parcă veneai de la doctor. Ai uitat că te tratezi de fobia câinilor?
Taci mă din gură, că nici măcar nu se spune așa.
Chinofobie, mă rog. Înțelegi tu ideea. Parcă ziceai că ți-e teamă de câini.
Da mă, dar ăsta e mic. Nu vezi ce inofensiv e?
Eu cred că ție ți-a picat cu tronc Ea.
Posibil. Și ce e rău în asta? Hai termină, vreau să mă duc la Ea. Mă lași?
Mă obosea teribil dialogul ăsta interior, uneori deveneam atât de confuz, că nu mai știam de partea cui sunt. Mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat de Ea. Nu aveam cine știe ce așteptări, măcar un număr de telefon de-aș fi reușit să obțin. Fie el și fals.
– Da… știu. Și mie îmi este dor de tine, puiule. Știu, știu. Hai că mă grăbesc să-l duc pe ăsta micu și vin direct la tine… Haha, mă crezi tu în stare de-așa ceva?
Ea era în continuare prinsă-n conversație. Reușeam cu greu să ascult frânturi din ce spunea. Cuvintele îi erau mai mult șoptite, și parcă mă lua cu fiori pe șira spinării, imaginându-mi cum ar fi fost să fiu eu la celălalt capăt. Al conversației. Nu al lesei. Trebuia să reușesc totuși să mă fac observat. Nu era politicos dacă întrerupeam conversația, dar aveam nevoie de un început. De o intrare. Stăteam cu mâinile-n buzunar și o priveam neputincios, ca un obsedat din ăla de umblă prin parcuri și salivează după puștoaice de liceu. Ea se așezase pe-o bancă și vorbea în continuare la telefon, privind în jos, din ce în ce mai neatentă la ce se întâmpla în jurul ei. Își împingea cu forță vârful pantofului în pământ din fața băncii pe care stătea, ca și cum s-ar fi așteptat să descopere ceva în straturile superioare ale terenului plin de nisip și rahat de câine. Atunci mi-am dat seama că nu realiza ce face, fiind desprinsă cu totul de ce-o înconjura, ancorată în siropoasa conversație.
Am privit la acel tablou descumpănit și mi-am dat seama că nu voi reuși. Niciodată nu am avut noroc la faze din astea. Chiar mă pregăteam să mă întorc la dramele vieții mele, când câinele pitic se îndepărtă de locul în care Ea stătea pe bancă și implicit de lesa neagră, de care credeam că e prins. Observase ceva în depărtare și acum o luase la fugă în direcția respectivă, ca și cum ar fi fost la vânătoare și cineva tocmai împușcase o rață. Era datoria lui de câine pitic să caute prada și să o aducă în dinți.
– Domnișoară! Doamnă! A scăpat câinele din lesă și a luat-o la fugă prin parc!
O urmăream stupefiat cum vorbea în continuare la telefon, de parcă eu nici n-aș fi existat. Chicotea și ținea ochii închiși, ca și cum ar fi cerut să nu fie deranjată.
– Domnișoara în roșu, fiți puțin atentă, vă rog! Ați pierdut câinele! Închideți telefonul și fiți atentă la mine două minute!
Nici vorbă de atenție. Fusese ultima încercare. Ea nu avea de gând să mă asculte iar eu nu știam ce să fac. Rațiunea și bunul simț îmi spunea să mă duc după câine, să-l găsesc și să-l aduc înapoi la stăpână. Nesimțitul din mine îmi spunea că sigur voi primi o recompensă pentru o asemenea faptă. Dar ce să mă umflu-n pene, lașul din mine a câștigat. Adu-ți aminte că ți-e frică de câine, Dane, mi-a suflat vocea de papă-lapte, acoperind celelalte gânduri.
N-o face, îți spun! O să ajungi din nou cu perfuzii, în camera de gardă.
Auzi, știi ce? Ia mai lasă-mă. M-am săturat de tine. Mă duc după câine ăla și am încheiat discuția. Ia-ți o vacanță și nu mă mai obosi.
Am pus capăt gândurilor și am plecat în căutarea câinelui pitic. Având în vedere că avea picioarele scurte și fiind și dolofan, am presupus că n-avea cum s-ajungă prea departe. Am mizat pe faptul că oricum ar fi obosit în câteva minute de hoinăreală, așa că am luat-o în direcția spre care-l văzusem alergând.
Parcul era înțesat de oameni ce-și plimbau animalele de companie și ca naiba, parcă erau toți eliberați astăzi din lesă. Ce culoarea avea piticul? Mic și maro, botul pătat cu negru, de parcă l-ar fi scăpat într-o cutie de vopsea. Mă concentrasem să privesc doar în jos, să nu-l scap din ochi în cazul în care apărea. Am pornit-o spre vest, ca în cărțile de aventuri, și am căutat pe sub bănci, prin tufișuri, după copaci, prin iarbă. Peste tot. Câinele pitic parcă intrase în pământ. Lumea începuse să se uite suspect la mine, ba chiar doi-trei indivizi prietenoși m-au întrebat dacă am pierdut ceva. Începuse să se întunece și nu aveam de gând să mai pierd vremea prin parc, mai ales că piticul nu se zărea la orizont. M-am decis să mă-ntorc la locul de unde-am plecat, să o anunț pe Ea că și-a pierdut câinele, și poate să o consolez cu un pahar cu vin. Sau măcar un ceai de tei, am auzit eu că e calmant pentru altfel de situații de criză.
Ea nu mai era acolo când am ajuns. Bravo Dane, mi-am spus. Ai fugit după doi iepuri și nu ai prins nici unul. Treci acasă și nu mai pierde vremea prin parcuri, după femei. Și câini.
În drumul meu spre casă, am decis să merg pe scurtătură, printre blocuri. Era mai întuneric și mai așa, ca în filmele de groază, dar ajungeam mai repede. Eram obosit și abia atunci începusem să realizez că mi-era foame. În capul meu se auzeau încă zgomotele făcute de gheruțele câinilor pe asfalt, atunci când aleargă. În timp ce mergeam, le auzeam mergând în același ritm cu mine, obsesiv. Cred că pierdusem cam multă vreme-n parc astăzi, printre câini. Așa-mi trebuia.
În fața blocului mă întâmpină leneșă și somnoroasă pisica vecinilor de la parter, pe care o lăsau să mai iasă pe-afară, să se plimbe. Stătea întinsă chiar pe covorul din fața ușii de la intrarea în scară, ceea ce pentru mine era o problemă. Majoră. Cum să fac să intru în scară, când fiara neagră cu ochii galbeni și urechi de tigru mă văzuse deja și mă încolțise cu privirea? M-am oprit. Zgomotul acela obsesiv s-a oprit odată cu mine. Am mai mers doi pași. Zgomotul se repetă. Mai lipsea să mă urmărească cineva, ca să am o zi completă de aventuri și suspans. Am dat să mă întorc, pentru că trebuia să ocolesc tot blocul și să intru pe scara de rezervă din spate, când în întunericul de pe alee, ceva mic și maro s-a mișcat odată cu mine. Avea urechi și coadă de șobolan. Am țipat cât m-a ținut vocea, până când șobolanul a început să latre la mine, probabil să mă liniștească. Ar fi vrut să-mi spună că el e câinele pitic din parc, dar nu putea, pentru că eu deja făceam gălăgie de ieșiseră vecinii pe la geamuri. Am luat-o la fugă înspre scară, piticul după mine. Nu mai aveam timp să chem liftul, eram în criză și el se îndrepta vertiginos către mine. Într-un final m-a ajuns, mi-a blocat intrarea, s-a postat în fața mea și a început să dea din coadă. Era prietenos. Lătra scurt și rar, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva.
Acum, nu știu ce s-o fi întâmplat ori în ședințele de hipnoză de la domnișoara Papuc, ori că îmi picase Ea cu tronc, dar parcă piticul maro cu botic negru nu mai părea așa mare și fioros, cum l-aș fi văzut în altă zi. M-am apropiat chiar de el și am întins mâna să-l mângâi. M-a lăsat. A scos un lătrat scurt și a dat și mai energic din coadă. E clar. Mă iubea. L-am luat în casă după mine, i-am dat să mănânce și i-am pregătit un culcuș pentru noapte. A doua zi aveam în plan să îl duc din nou în parc, acolo unde-l plimbase Ea. Poate se va întoarce să îl caute și poate-mi va fi recunoscătoare pentru ce-am făcut. Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că sunt singur în casă, cu un câine. Aș fi spus cuiva, să am cu cine să mă bucur, dar cui să spun? Nimeni nu știa de fobia asta a mea. Dacă ar fi fost Ea aici, i-aș fi spus. Aș fi recunoscut tot.
Ce pot să spun? Dragostea m-a vindecat.
A doua zi de dimineață, am luat patrupedul la plimbare până în parc. Acolo, nici semne disperate de căutare câine pierdut, nici țipenie de om. Plouase toată noaptea și parcul era plin de bălți și frunzecăzute pe jos. Țarcul pentru câini se transformase într-o mlaștină în care nici un dușman n-aș fi aruncat. Ce să fac? Nu știam cum să procedez, dar parcă nu mă lăsa inima să abandonez câinele în mijlocul pustietății. O pală de vânt a mișcat o hârtie ce fusese albă cândva, în țarcul plin de noroi. Se afla chiar in dreptul băncii pe care Ea stătuse, vorbind la telefon. Am ancorat câinele de gard ajutat de lesă și am înaintat anevoios prin noroi. Mi se lipise de bocanci și nu-mi doream să știu ce se mai afla pe-acolo, amestecat cu noroiul. Am ridicat hârtia de jos și zic eu, soarta mi-a surâs. Aici trebuia să fie soarta. Era o carte de vizită, cu un nume și un număr de telefon. Angela Miron – consultant financiar – 021 111234. Deci Ea avea un nume. Și un număr de telefon. Și o funcție. Angela… Angela și Dan. Dan și Angela. Fericiții miri, Angela și Dan, au plăcerea să vă invite la fericitul eveniment ce va avea loc în data de…la restaurantul…împreună cu nașii. Mi-am scuturat repede fantezia din minte și-am pus mâna pe telefon. Șansa la întâlnirea drept recompensă nu dispăruse de tot. Am format numărul și am așteptat să sune. Îmi înghețase mâna pe telefon, dar să fiu al naibii dacă nu merita încercarea.
– Alo?, se auzi o voce diafană.
– Saru’mâna domnișoară! Știți, am găsit cartea dumneavoastră de vizită. Mă gândeam că poate ați pierdut un câine? Pentru că eu am găsit unul.
– Aaa, da. Așa este. Dacă l-ați găsit, puteți să-l păstrați. Știți, nu e al meu. L-am luat acum câteva zile de la adăpostul de animale, dar mi-am dat seama că nu e ceea ce-mi doream. Piticii maro cu botul negru nu sunt pe gustul meu.
De Andreea Rau