Purtând mantaua timpului pe podeaua rece a vremii, începutul nu mai naşte speranţe, ci singurătate pe un tablou neinspirat azi.

Privind dulcele amar prins in negreaţa cafelei, lovesc liniştea cu un strop de durere acoperit puterea gândului ce încă răsună: Nu mai e. Unde s-a pierdut şi de ce?

Ecoul timpului ţipetele le afundă, le îneacă în durerea ce anunţă pasul unui nou inceput.

Păsările toate îşi iau zborul, în timp ce privirea mea, legată, din pământ le soarbe fericirea. Tălpile caută iar să plutească dar nu mai au speranţe.

Când o lume nouă îşi lasă drumul la umbra paşilor tăi, iar tu nu mai ai speranţe şi parcă nu mai vrei, ce faci? Încotro apuci să o iei? Nicăieri, aştept.
Ascultşiaştept la intersecţiadintredouălumi: trecutulşiviitorulceazi nu îlmaivăd, nu îlmai cred.

Aştept speranţele şi visele să se întoarcă.
Aceasta e ultima nuanţă în tabloul surprins de decepţia viselor şi speranţelor pierdute în zorii acestei noi zi.

De Netsie I.