Începuturi

Aş putea începe cu “A fost odată ca-n poveşti”, însă nimeni nu mi-ar da certitudinea că e doar un simplu avânt pentru a-mi prinde curajul.Eclipsa ce-am trăit-o probabil m-a muşcat prea tare, prea mult, ori poate doar privind am simţit că mă fac scrum.
La baza tuturor stă altceva. La baza mea stă prea multă compasiune, prea multă disperare, prea mult strigăt; şi cum timpul trece, răgusesc.
Descoperim fel şi fel de sentimente, ce înainte erau divizate doar în doua categorii, acum sunt subdivizii, divizate şi redivizate.
Am învăţat să fim cum alţii vor încă din primele ore în care am supt aer, astfel cum putem şti ce am fi putut fi, fără acel control permanent?
Am încetat să visăm, să dorim şi să luptăm. Convieţuirea cu alte personae ce se cred individualist ear păli, de vreme ce vizionarea aspectelor din viaţă te îndrumă spre răzvrătire.
Totuşi nu ştii ce anume îţi face bine, dar nici rău, pur şi simplu axezi problemele pe schimbări, sperând să găseşti “pacea”.
Cunoşti dragostea.
Cum o poţi recunoaşte şi preţui când divizarea a fost déjà făcută, toate cărţile sunt cumpărate!? revenim la răzvrătire.
Citind îţi imaginezi fel şi fel de ipostaze cauzate de dragoste, de iubirea reciprocă dintre indivizi, însă nimic al tău, propriu şI vitabil.
“Dacă nu te iubeşte cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte”; perfect adevărat pentru că suntem fiinţe diferite, cu percepţii, simţiri, dorinţe specific şi unioniste; în concluzie, ne arătăm stările sub diferite forme spre a fi percepute.
Nu ne putem dori ca doar celălat să lupte pentru noi, dacă înşine nu arătăm şi nici nu ne dăm dovadă de compatibilitate sentimentală.
Dacă învăţăm să visăm, nu ne costă nimic! Greşelile clădesc personalitatea de aceea trebuie să învăţăm din ele şă să le depăşim, ori să le facem faţă.
“-De ce cad mereu? -Ca să înveţi să te ridici!” – pentru şlefuirea umană. Odată cu pierderea dragostei şi a omeniei, ne dezintegrăm în interior. Uneori orgoliul este cel care ne orbeşte şi nu ne lasă să acceptăm ajutor sau sfaturi, căci dacă le vom accepta, vom părea slabi, proşti umanizaţi; nu e deloc o gândire justă pentru fiinţele ce guvernează pământul, atâta timp cât trăim avem nevoie de vorbe bune; simpla opinie spusă, arată că ceilalţi sunt interesaţi de persoana noastră; generează iubirea frăţească şi nu numai.
Depresiile sunt abisuri în care singurul lucru ce te poate scoate la mal este optimismul propriu. Când eşti atacat psihic, simţi că tot ceea ce ai, e defapt insuficient, că eşti la unison cu nimicul, că nu există sentimente, pur şi simplu te crezi a exista fară soluţionare.
Poţi găsi chiar fără ajutor peste 1000 de motive pentru care să îţi reiubeşti viaţa, motivări să te deplasezi mai departe, însă eşti obişnui să negi, iar aici ar interveni iubirea. Speranţa te ţine la suprafaţa apei. Oricât ai încerca să nu o ai, să o distrugi, este deja un element interiorizat şi apărat, de orice atac brutal şi egomaniac.
Ajuns pe lume, cunoscând nenumărate persoane, e imposibil să nu existe una căreia să-i pese sau să ajungă a te iubi; dar nu imposibil.
Poţi trăi fără dragoste “periferică” însă fără cea parentala nu ai reuşi să exiştiş presupui şi afirmi că poţi învinge “masonismul extra”, însă mereu în suflet va exista un gol, ce puţin probabil să fie înlocuit total.
Totuşi de ce nu şi-ar arăta părinţii dragostea faţă de copii lor? Teamă de prea multă implicare sentimentală? Ori neputinţă de control, ceea ce ar duce la obsesie şi privare externă. Aşa că aleg să se pietrifice strict pentru propria lor protecţie şi ameliorare sufletească.
Rămâne durerea. Ar fi o enigmatică stare peste care nu poţi acţiona, iar singurul duşman(erou) ar fi timpul.
“Toate trec, durerea rămâne”; ei bine da; însă în proporţii mai mici, restul fiind ameliorat..cu jumătate de măsură.
Am putea gândi la rece şi să facem ocol de tot ce e prezent şi să fim doar pentru noi, fără urmă de compasiune; dar asta ne-ar mai defini ca şi Oameni?
În fond, suntem fiinţele cele mai perfecte sau macăr unii dintre noi tind acest lucru.
Considerăm că tot ce este sub dominaţia noastră fizică ori vizuală trebuie să ni se supună, ori noi, prin violenţă îi vom determina să ne accepte ca şi lideri.
Cum legea junglei tinde să guverneze, luăm ca şi soluţionare brutalitatea, uitând de fapt, că ceea ce ne deosebeste de Rest, este raţiunea şi forţa de discernământ.
Exersăm zilnic cum să nu cădem pradă posibilelor cauze nobile, căci asta ne distruge din duritate, iar vraja omului gheţar ar fi minorizată, ceea ce nu ai fi deloc just faţă de toţi cei care se străduiesc în a-şi construi palatele suliţare. Trăim în acele timpuri în care propria persoană nu mai e suficientă pentru a completa alt om, ci trebuie multă ipocrizime şi umilinţă.
Schimbările sunt cele care cauzează deseori certurile, din lipsa curajului ori a motivaţiei pentru a merge mai departe; incapabilitatea de a răsturna clepsidra, ori crezul prostesc în a face acelaşi lucru, pentru a obţine un rezultat diferit. Toate duc la incapabilitatea umană de a avea raţiune individualistă. Dar totuşi de ce dorim prezenţa lor în viaţă, când totul pare a fi perfect aşa? Dorinţa mult prea mărită de evadare din rutină, ori pur şi simplu “depresia curajului” tinde spre un orizont?
Rămâi cutremurat când din masa modelată, reuşeşte să strige careva, perturbându-ţi liniştea. Bineînţeles că vrei să opreşti acest abuz, vrei să reechilibrezi dormitarea. Pe lângă tot ceea ce diferenţiem, ar fi de preferat să reevaluăm rebuturile, căci tot ce-ar putea să aibă valoare se află în minimale brize.
Ceea ce ai ajuns să fii azi, te defineşte mâine, căci tu ca om urci pe trepte şi depinzi atât de mult de fiecare pas.

De Dicu