Emoţii

La un moment dat,în viaţă, cu toţii am auzit expresia “prima dată e mai greu”. Pe mine întotdeauna m-a scos din sărite această zicală. Nu e mai smplu să nu ai planuri, asteptări? Ba da, este, dar vine si vremea când vrei sau esti nevoit să alegi drumul în viaţă.
Si de cele mai multe ori primii pasi sunt făcuţi inconstient, prima dată trece ca si cum nu
ar fi fost, iar începuturile nu le vedem.
În ceea ce mă priveste… eu mi le-am amintit: acum le am în faţă, le stiu si le recunosc.
Primul meu gând vine încă de la începuturi. Si începutul meu a fost când încă nu eram. Un început promiţător: parintii mei ma doreau (nu sunt un accident)! Tot la început am fost si când am luat prima mea gură de aer, singură, când am scos primul ţipăt (pentru că am ţipat si de la început am fost gălăgioasă). Apoi, am ajuns acasă, unde mă astepta un obstacol: doi fraţi mai mari, care nu cred că isi doreau o surioară (în realitate o bătaie de cap) de care să aibă grijă, în
loc să meargă la joacă. Asta a fost destul de urât pentru că de cele mai multe siestele mele de copil mi le executam forţat. Cum nu adormeam la timp, primeam câte un imbold de la fratemeu mijlociu, care era (să zic frumos) lipsit de răbdare, si mă legăna brutal până oboseam de plâns si adormeam. Dar e o chestie: lucrurile care la un moment dat mi s-au părut tragice, enervante, fără scăpare, peste ani s-au transformat în amintiri minunate. Bine că, primele amintiri sunt de mai târziu.
Asadar, prima amintire, chiar dacă e mai greu de crezut, este de la revoluţie- aveam vreo 3 ani jumate (nu o să vă stric plăcerea lecturii). Probabil văzusem la stiri (habar nu am) cum murise dictatorul, si stiu cs mama m-a întrebat cum a murit Ceausescu. Prestaţia mea graţioasă si dureroasă (la propriu), îi fermeca pe ai mei: mă aruncam în genunchi si mă lăsam pe spate, într-un lesin perfect. Lor le plăcea, îmi plăcea si mie, poate pentru că mă băgau în seamă si le dădeam impresia că sunt talentată (acum stiu că talentul si graţia mi-au cam lipsit).
Prima poreclă a fost minunată, originală si lipsită de explicaţie: Breasca (nu, nu are diacritice si se pronunţă exact cum se scrie). Oare ce o fi însemnat, de ce Breasca si nu altfel?
Dar pe fratii mai mari nu ii puteam contrazice, pentru că autoritatea lor, masculinitatea pe care toţi pustanii o au la pubertate, si cunoscuta “lipsă de răbdare” le provoca o revoltă împotriva mea, iar eu nu îmi doream asa ceva…
A urmat mai târziu si prima zi de scoală: infernală, insolaţie si muuuuulţi copii (asta era  bine pentru că sufeream singură) cu si mai mulţi părinţi; o seriozitate pe care nu o înţelegeam. Stăteam ascunsă, la umbra maică-mii, de soarele care mă lovea (parcă inteţionat) în cap, iar nustiu- cine nu-stiu-ce povestea de capta atentia tuturor ( mai puţin pe a mea si pariez că nici pe a celorlalţi copii). Terenul de sport unde se ţinea careul (am aflat peste ani că se numea careu
acea întâlnire) era neîncăpător.
Prima mea colegă de bancă a fost fiica unei asistente, colegă de-a maică-mii, de serviciu. Elona(ce nume e ăsta?! m-am gândit dacă maică-sa chiar s-a gândit când i-a ales numele ăsta).
Prima mea scrisoare nu a fost un de dragoste, dar cu vă asigur că a fost fermecătoare si mor de ciudă ca nu o mai am! Am scris-o cu toţi nervii pe care îi are un copil de vreo 10 ani (nu mai stiu dacă 10, dar stiam ss scriu bine). Ai mei se ciondăneau des (discuţii casnice de altfel). Întemeiasem o scrisoare în care ma plângeam că mă enervează tot ce se întamplă în cas, că fraţii mă enervează si ei si cs nimic nu îmi mai ajunge si că FUG DE ACASĂ. Minuntata epistolă am
ascuns-o într-un dulap cu haine, cel mai secret loc al meu (da’ de unde). Ce credeîi?! A găsit-o frate-meu mijlociu (ăsta mi-a tocat copilăria, m-a chinut fantastic). Era liniste în casă, si dintr-o dată un stigăt isteric si sufocat de râs si de batjocură venea din dormitorul care găzduia dulapul cu scrisoarea: “MAMI!!!!! Hai să vezi ce a scris vaca (asa mă alinta el, o adevarată dovadă de dragoste) de soră-mea! Vrea să fugă de acasă! Si unde vrei, fată, să fugi? în lume?” Si râdea, si
se tăvălea, si era isteric de atâta râs, iar eu….plângeam de mama focului si îl alergam să mi recuperez preţioasa creaţie. Mi-era rusine! Cum să nu-mi fie?! Aflaseră toţi planul meu secret! Era secret si era ascuns în dulap! Si planul meu a fost deconspirat si mi-era ciudă! De aici si prima criză de nervi. Si acum mă enrvez! (Ia, să-l sun să ii zic)
Primul meu sărut a fost de fapt un pupic furat de un individ captat în jocul vaporilor de alcool. Aveam o vârstă mai mare de 15 ani, si încă îmi doream să existe un “prim sărut”. Apoi a urmat primul meu prieten/iubit. Aveam 17 ani, iar pentru mine era vârsta perfectă. Primul prieten venea la pachet cu primul sărut (de-adevăratelea). Dar toata treaba e că nu mi-l
mai amintesc (deci am asteptat degeaba). Prima despartire: Un nou orizont. Prima lecţie învăţată: Să nu îmi pară rău de nimic! Intre-timp am avut parte si de prima zi de facultate. Mă găsisem cu o maramureseancă si cu o gorjeancă (eu-vâlceancă – ce mai combinaţie; nu ne înţelegeam mai deloc) si stăteam toate întrun apartament cu o camera, la BABĂ (ar trebui să îmi plătească toţi banii pe care i-am dat pe chirie în doi ani pentru că îi scriu numele). Zice Maramureseanca în 01.10.2005 (sâmbăta) “Stiu sigur că azi începe faculta, hai să mergem si noi să nu ratăm prima zi”. Eu zic “hai” si am plecat
ambele amândouă. Am cam ocolit pentru că nu stiam drumul si nici scurtătura, dar vedeam străzile goale si ne cam mira. “Da’ nimeni nu merge azi la facultate?” În faţa facultăţii, nimeni, înafară de noi. Poarta închisă. “Da’ ce ăstia au acces limitat?!” Am intrat, tot nimeni. M-am convins: mi-am epuizat emoţiile si mi-am purtat hainele noi, pentru prima zi de facultate, într-o zi fără însemnătate. Era sâmbătă, cum să fie deschiderea sâmbăta?! Primul examen din viţta mea de student poarta în spate o epopee: insomnie, cearcăne, si 3 pastile furazolidon (fără alte alimente solide care mi-ar fi putut deranja stomacul déjà deranjat de emoţii si mai ales frică) . Era un examen oral (Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca).
Eram o epavă, memoria mi-era stearsă, dar am bâjbâit răspunsul si am scăpat: am luat 6, nota mică, cea mai mică, dar mă simţeam eminentă pentru că trecusem! Prima restanţă, primul gând negru. Am zis “Ma omoară taică-meu! Cum ii spun? Da’ de ce să ii spun?” Si nu i-am spus. La sfârăitul anului aveam 9 restanţe si un curs practic (si tot anul am mers la scoală). “Acum chiar mă omoară tata!!! Da’ de ce să ii spun?!?” Si i-am spus că am numai două. Si m-a crezut (cred, sper). Si am trecut în anul doi si iar mă simţeam eminentă (multe colege, “mai bune” nu trecuseră).
Facultatea s-a sfârsit, la fel si statul pe banii alor mei. Pentru că eram absolventă vroiam să “mă fac mare” si să devin independentăs financiar zic. Si cum aveam nevoie de resurse proprii, aveam nevoie de un loc de munca. Era a doua mea mare realizare (dupa ce am terminat facultatea cu felicitari confetii si alte furazolidoane)! Nu m-am chinuit să găsesc un angajator. Parcă mă astepta! Acum, că devenisem om mare, puteam să îi spun tatălui meu că am fost codasă la învăţat în facultate, să îi zic de toate restanţele pe care le-am avut, că am locuit în aceeasi casă si că am dormit în acelasi pat, un an de zile, cu iubitul meu, fără ca el să stie (desi cred că stia).
Si asa am crescut, iar acum toate faptele contează. Si trăiesc fiecare început, fiecare nouă sansă, si am emoţii, dorinţe si idei.

De Raluca Paunescu