Dintre noi trei, sunt singurul care îşi mai aminteşte începutul, şi nici măcar nu îmi aparţine. Iar acum nu mai aparţine nimănui. Mai întâi l-a uitat Raluca, iar apoi, mult mai târziu, dar definitiv, l-a uitat şi Tudor. Raluca l-a uitat pentru că aşa a vrut. Tudor şi-ar fi dorit să şi-l amintească toată viaţa, dar ce pot să zic, probabil că atunci când unul câte unul oamenii care fac parte din amintirile tale cele mai de preţ încep să le uite, imaginea lor colorată de pe pânza trecutului începe să se deterioreze şi încetul cu încetul, în imaginaţia ta, ei dispar şi de acolo, lăsându-te să descoperi că şi departe în trecut rămâi singur. Asta te sperie mai mult decât să fii singur aici.
Aici, eu sunt singur, şi iată-mă agăţat de un trecut pe care la vremea lui l-am cunoscut numai prin poveştile însufleţite ale lui Tudor, despre fata minunată pe care o iubea, Raluca, fără să ştie că ceea ce avea să devină trecutul lor, mi-l pasa inevitabil mie, însă numai ca o himeră. Eu nu ştiu ce să fac cu el acum şi nu îmi rămâne decât să aştept, inevitabil, să îl uit. Iar abia atunci când îl voi uita, Tudor m-a făcut să înţeleg că tot acel trecut mi se va putea întâmpla şi mie. Tot acel început va fi eliberat să înceapă şi pentru mine. De fapt, asta stă în spatele izbânzii neverosimile a lui Tudor: i s-a întâmplat să uite cele mai frumoase amintiri abia atunci când s-a obişnuit cu ideea că uitarea este singurul fel de a le face să rămână întregi acolo, în timpul lor, şi că gândul la ele nu ar trasa altceva decât un balans distrugător, repetabil la infinit, între trecut şi prezentul gol care urlă după el. Poate are dreptate, poate când o să încetez să mai urlu la rândul meu după trecutul lui Tudor, atunci mă va vizita şi pe mine.
Am întâlnit o fată cu ochii ca ai Ralucăi. Mi-a plăcut foarte mult şi poate ar trebui acum să vorbesc cu prietenii mei despre ea, aşa cum a făcut Tudor la începuturile lor, dar nu am să o fac căci nu simt nevoia. Singurele lucruri despre care simt nevoia să vorbesc sunt lucruri pe care le-am auzit de la Tudor, despre cum suntem făcuţi ca să ne repetăm, aşa că uitarea nu trebuie să fie o tragedie, dar nu cred că aş avea ecou cu alte persoane. Mi-ar fi plăcut să cunosc un matematician pentru conversaţia asta, cu orizonturile lor atât de largi, dar din păcate nu am avut şansa pe care a avut-o Tudor de a cunoaşte unul adevărat. De la el aflase despre un enunţ din care eu, unul, nu am înţeles nimic, dar m-am prefăcut că îi văd sensul, şi am reuşit doar să reţin că după transformări repetate ale elementelor de pe coloane şi linii, se cerea să arăţi că toate numerele din interiorul matricii vor ajunge să fie zero. Sau aşa ceva. Deşi nu m-am apropiat în viaţa mea de matematică, mi-a făcut plăcere să îl ascult pe Tudor redirecţionând sensul enunţului cu numerele devenind, în final, zero, către un sens mult mai apropiat de percepţiile lui din viaţa reală. După ce orbita oricât de mult în jurul lui, totul se întorcea în cele din urmă la marele zero. Nu exista un nou început, existau doar noi oameni, sau chiar vechii oameni mângâiaţi cu patina uitării, pentru aceleaşi începuturi. Da, acestea sunt singurele lucruri care îmi trec acum prin gând, şi poate că într-o zi o să încep să vorbesc despre ele singur pe stradă. Poate că într-o bună zi, prin uitare deplină, Tudor o să se elibereze atât de mult de ele, şi va ajunge atât de departe, încât va dispărea. Asta am vrut întotdeauna de la un bărbat extraordinar ca el. Şi poate că într-o altă zi, vorbind despre ele singur pe stradă, o să mă opresc din vorbit, pentru că şi eu am să le uit, fiindcă mi s-au întâmplat fără să ştiu şi vor continua să se întâmple chiar şi după tăcerea noastră.
Când a plecat, în prima zi de toamnă, Raluca şi-a uitat eşarfa pe pianul lui Tudor. Nu l-am mai văzut de multă vreme şi sunt tare curios dacă el încă mai crede în ideea că Raluca a lăsat-o acolo intenţionat. Cândva numai despre asta vorbea, lansându-se într-o propagandă destul de înverşunată privind despărţirile ireparabile dintre doi oameni. Spunea el că oamenii care când pleacă nu vor să ia nimic cu ei, atunci vor să lase. Cu timpul, a încetat să mai vorbească despre plecarea Ralucăi, despre eşarfa ei sau despre ea în general, însă toţi au fost convinşi că tăcerea lui nu atingea mari adâncimi, ci pur şi simplu îşi explicau că Tudor se săturase să încalţe în fiecare seară pantofii condamnatului în faţa mulţimii lor, o mulţime plictisită care adesea confunda eşafodul cu estrada şi găsea un efemer deliciu în a-i urmări apucăturile histrionice de romantic înjunghiat. Spuneau că e o chestiune de timp până când boala văicărelilor va recidiva. Dintre toţi spectatorii care cunoşteau pe de rost monologul lui Tudor, eu am fost singurul care a simţit că nu îl vom mai auzi niciodată.
Atins de multe ploi acide, sufletul lui Tudor este astăzi unul mai curat decât oricând, sunt sigur de asta. Ultima dată când l-am văzut am cântat împreună la chitara mea şi la pianul lui melodii de la Radiohead, Coldplay, sau Guns’n’Roses cu aceeaşi poftă cu care am sorbit vodka din colecţia prădată a tatălui lui şi am despicat în zeci de bucăţi toate filmele vechi pe care tardiv le descoperisem. Am retrăit meciurile de tennis ale nemuritorului rege Federer, iar eu i-am povestit despre doi ochi verzi şi cei nouăsprezece ani ai lor de care mă îndrăgostisem incontrolabil. Trei ochi, dacă punem la socoteală şi London Eye, căci şi de Londra m-am îndrăgostit la fel de nebuneşte din prima clipă în care am păşit în acest leagăn al culturii psihedelice, ieşind de la metrou în larma unei revolte primăvăratice de pe Oxford Street. Încă din acel moment îmbâcsit de mirosul fumigenelor, al vopselelor de pe geamuri şi al revoltei umane în deplinătatea disperării ei, am simţit că acela este unul dintre locurile în care mi-ar plăcea să trăiesc pentru tot restul vieţii. Acum Tudor trăieşte acolo, la mii de kilometri de Raluca şi de mine. În acea seară am vorbit despre aproape tot, cu două excepţii: politică, fireşte, şi Raluca. I-am povestit de mica mea aventură la un cazino din Londra unde după ore în şir în care m-am învârtit pe toate coloanele ruletei, m-am hotărât să pândesc numărul 13. La fiecare tură aşezam o fisă roşie pe tablă în dreptul lui, cu speranţa obosită că în zori voi da iama, bogat pentru o zi, într-una din faimoasele lor librării englezeşti şi voi pleca de acolo cu sacul în spinare. La un moment dat, am observat că tânărul blond şi răvăşit de pe scaunul de lângă mine rămăsese cu o singură fisă ca a mea pe care cu o mişcare bombastică a mâinii şi o ţuguiere a buzelor în chip de sărut norocos, a aşezat-o pe 13 al meu. „Pe 13 m-a părăsit femeia”, a spus el zâmbind după ce domnişoara a lansat bila. Zece secunde mai târziu, aceasta ateriza diametral opus de 13 iar blondul s-a ridicat şi a plecat urându-mi noroc într-un mod simultan sincer şi amar. Atunci m-am uitat la fata care arunca bila şi i-am surâs incert, după care am auzit-o spunând: „De când fac eu treaba asta, nu trece zi în care să nu fie măcar un bărbat care pariază pe ziua în care femeia lui a plecat. Şi acum pot să îţi spun din experienţă că ziua în care cele mai multe femei pleacă este 6”. Am râs cu poftă şi i-am spus că eu stau liniştit, pe 6 este ziua mea şi nu cred că îmi va ura nimeni rămas bun tocmai atunci, dar că o să încerc ziua în care femeile se întorc şi am pariat două fise pe zero. A râs şi ea, şi după alte zece secunde domnişoara îşi primea bacşişul prietenos iar eu plecam de acolo cu o trăistuţă cu bani. Pe Tudor s-a văzut că l-a amuzat povestea. Aluziile pe care le făcusem la despărţiri nu au avut efectul scontat de mine. Ca să fiu sincer, îmi doream să îl aduc cu gândul şi să pornim vorba despre plecarea Ralucăi fiindcă tăcerea lui de neclintit în această privinţă mă îngrijora. Reuşeam să înţeleg că poţi aştepta vara ca să scalzi rana dureroasă în marea sărată, poţi aştepta să vină toamna pentru a umple o groapă cu frunze cafenii şi scorţuroase, însă cum să fie de ajuns pecetea tăcerii ca să astupi un vulcan? Ar fi nebunie curată! În multe privinţe eu şi cu Tudor suntem la fel, mai multe decât fiecare dintre noi ar putea observa. Iar acolo unde încep să se creeze diferenţele, prin curajul şi talentul lui, Tudor câştigă merituos întâietatea. Este un băiat minunat care pune atât de mult suflet în lucruri, încât în serile în care se preface că se distrează, se distrează. Oricine ai fi, nu poţi pleca de la el cu mâna goală. De aceea nu i-am înţeles niciodată teoria conform căreia Raluca a lăsat eşarfa în urmă fiindcă nu a avut ce să ia cu ea din cei trei ani romantic parfumaţi pe care i-a petrecut cu el. El nu socotea aici darurile pe care le oferiseră unul altuia şi nici cuvintele scrise pe care le schimbaseră din dimineţele îmbălsămate cu verva de a cuceri şi până în adâncul nopţilor de dragoste ciclonică. Tudor considera că este important numai momentul în care vrei să păstrezi ceva de la o anumită persoană pentru tot restul vieţii, ca parte din tine. Pentru poze exista delete, pentru cadouri un sertar cu vechituri, şi chiar şi pentru amintiri exista înlocuirea şi estomparea. Ea nu căutase să fure nimic din visele lui generoase, şi îşi dorea atât de mult să se ancoreze într-o altă viaţă departe de el încât insula pustie pe care o lăsase în urmă nu mai avea nimic exotic pentru ea. Pentru el, exotismul era totul. Convins că Raluca ştia că el îşi va agăţa sentimentele de eşarfa ei până când bătrâneţea îi va slei memoria, se întrista teribil la gândul că ea în loc să caute să nu îl uite, a căutat să nu se facă ea uitată. Iar eu îi spuneam „e doar o eşarfă”, cuvinte care aprindeau un mare foc. Pentru Tudor, eşarfa Ralucăi era Banda lui Moebius, acea bandă magică cu o singură margine, infinită şi perfectă. Mirosea veşnic a Raluca şi încolăcită cum rămăsese pe pianul lui, descria labirintul fără ieşire al amintirii ei. Proprietăţile „magice” ale bandei matematicianului german descriau perfecţiunea la care visa Tudor de o viaţă, însă în acea seară aveam în faţa mea un Tudor care părea că descoperise o altă perfecţiune.
-Ţi-a plăcut ruleta? m-a întrebat după ce am isprăvit cu istorioara din Londra.
-Mi-a plăcut să câştig, însă m-a învăţat cineva că să câştigi e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla într-un cazino, aşa că nu plănuiesc să mă mai întorc.
-Dar ţi-a plăcut ruleta? a insistat Tudor.
-Da, i-am răspuns eu vag nedumerit. Trebuie să recunosc că e interesantă. Dar nu e pentru noi.
-Pentru mine este. O găsesc perfectă, a conchis Tudor ca şi când aştepta de ore în şir să se exprime.
-Mergi la ruletă? l-am întrebat atunci curios.
-Destul de des, da.
-Asta e cam îngrijorător, am încercat eu să imit un ton părintesc care mi-a ieşit caraghios, ca de obicei.
-Stai liniştit, a spus el atunci. Merg, dar nu joc niciodată. Şi nici nu o voi face.
-Păi şi atunci care-i treaba? l-am luat eu puţin iritat de conversaţie.
-Ruleta se învârteşte, mi-a explicat el acest ceva incredibil, nu? Se învârteşte. La ruletă numerele vin unul după altul, din nou şi din nou. La fel şi oamenii. La fel şi banii. Totul, absolut totul se învârteşte şi se repetă în jurul unui punct fix care dictează tot ceea ce ar putea şi nu ar putea fi. Fără acel punct, nu ar mai exista rotaţia. Nici ciclicitatea. Şi atunci ar fi haos. Însă în locul acelui haos, există adăpostul inconştient dar liniştitor al repetiţiilor.
Am continuat să dezbatem acest subiect, eu încă nedumerit, Tudor cu verva unui adevărat cuceritor. „Toată lumea are un punct fix” ca axul enigmatic al ruletei care ascunde posibilităţile şi dictează repetiţiile”. Asta era ideea lui Tudor care putea fi uşor luată în considerare într-o noapte bălăcită în alcool. Însă în dimineaţa următoare, cu capul bubuindu-mi de durere şi cu celebrele regrete de a fi deschis gura prea mult cu o noapte în urmă, nădăjduiam că Tudor solidarizează cu mine. De ce speram eu la aşa ceva? Pentru că într-un fel sau altul reuşisem să înţeleg că Tudor făcuse un mare pas înainte în viaţa lui, acela de a o trimite în sfârşit pe Raluca trecutului, însă oamenii ca el eu ştiam că nu fac niciodată asta. Dacă el izbutise, vroiam să mă asigur că nu plătise un preţ nedrept pentru asta. Cel al unei singurătăţi sângeroase sau poate cel al lucidităţii gândurilor sale. Toată discuţia din jurul axului său misterios mă alarmase puţin, fiindcă le găseam ca fiind cuvinte bolnăvicioase ca nişte pastile care fac mai mult rău decât bine, cu atât mai mult cu cât în dimineaţa următoare îmi dădeam seama că acele discuţii vibrante răsunau ciclic şi dintotdeauna în jurul unei sticle. Îmi mai dădeam seama că fiecare melodie pe care o ascult din nou şi din nou se leagă de o aceeaşi imagine de nestrămutat din mintea mea, fie că îmi aminteşte de o persoană sau de un loc, fie că se proiectează într-un viitor utopic. Mă gândeam la războaie, eu, un băiat căruia politica nu i-a stârnit nicicând interesul, şi nici nu a găsit modele de urmat în marii conducători. Observam cum oamenii nu au învăţat suficient de mult din războaie şi ele au continuat să se repete împrăştiind o infinitate de victime la poalele aceluiaşi pilon, puterea. Căsnicii repetându-şi stereotipic dramele în jurul întrebării cum ar fi fost viaţa altfel, afară. Axul şi repetiţia. În mintea mea, atunci noi devenisem nişte mori triste de vânt pe un câmp nemărginit. Îmi aminteam de toate momentele din viaţa mea în care avusesem impresia că trăiesc o secvenţă de repetare a istoriei şi cum din ce în ce mai puţine sentimente mi se mai păreau noi, fiindcă cele vechi începeau să se repete. Îmi aminteam atunci de lecţia cu principiul cutiei din matematică, singura care mi-a plăcut vreodată. La un moment dat vieţile noastre mici se umplu şi cădem unde am mai căzut. Tudor şi cu mine visam să zburăm. Ce se întâmpla acum cu el? În loc să zboare, se hotărâse să meargă înainte. Avea dreptate. Omului i s-a dat un cer infinit fără să-l înveţe nimeni să zboare, în schimb l-au învăţat să meargă mai departe pe un pământ rotund. Mi se părea crud, într-un fel, sau poate adevărul era că mi-era dor de vechiul meu prieten Tudor. Acum el locuia în Londra, studiind arhitectura la University of Westminster şi luând, în paralel, cursuri de artă culinară. Se lăuda că învăţase să facă nişte clătite atât de bune încât pe două fete le băgase în pat cu numai câte două sau trei muşcături delicioase, iar o alta îl ceruse în căsătorie. Mi-a plăcut asta, întotdeauna am crezut că un bărbat adevărat trebuie să îndeplinească un set de condiţii obligatorii printre care să fie un ocazional dar mare bucătar, un dansator măcar decent, să nimerească poarta de la 35 de metri, să se priceapă la vinuri şi să ştie să aleagă rochia perfectă pentru ea. Când Tudor îmi povestea năzbâtiile lui gastronomico-erotice, prin minte îmi treceau clipele în care îi constatam inevitabil talentul de a se efemina în cel mai fin mod cu putinţă, elegant şi totodată plin de umor, natural şi extrem de plăcut. La petrecerile din trecut unde adesea ne ciocneam paharele şi piepturile prieteneşte, Tudor era uneori însoţit de Raluca pe care toată lumea o privea dansând cu ochii îmbătaţi de privelişte. Era excelentă pe ring, iar Tudor nu se lăsa mai prejos. Una din numeroasele situaţii în care toţi ceilalţi îi găseau minunaţi împreună. Iar către zorii zilei, când ringul era lipicios şi plin de şerveţele, oamenii împrăştiaţi pe canapele sau înapoi la casele lor iar muzica devenea din ce în ce mai lentă şi nostalgică, Raluca, lesne de înţeles, se descălţa. Iar ce îmi plăcea mie la nebunie era că mereu se descălţa şi Tudor ca să nu o lase singură în picioarele goale pe acea podea mizerabilă şi dansau împreună aşa, desculţi. O iubea atât de mult încât ar fi dansat şi pe tocurile ei într-un ring rotitor al cărui ax erau ei doi. Pentru restul, ei erau un mister, ca şi pentru mine. Unul dintre cele mai frumoase cupluri de tineri cu lumea la picioare din care astăzi a rămas numai o eşarfă cu o singură faţă şi regretul de a se înstrăina tot mai mult.
Dar ce ascunde eşarfa Ralucăi? Răspunsul la această întrebare l-am aflat de-a lungul timpului pe măsură ce am înţeles că Tudor se vindeca în sfârşit de o boală a cărei unică tămăduire era durerea. Dacă nu ar fi lăsat durerea să îşi golească tolba cu săgeţi în inima lui, Tudor ar fi fost veşnic captiv într-un vârtej distrugător cu axul în negare. El, însă, a ştiut să direcţioneze uraganul către un loc oricum furtunatic: amintirea Ralucăi şi viaţa care ar fi putut fi pentru ei, dar nu a fost. Eşarfa Ralucăi. Cea care acum era eşarfa lui Tudor şi pe care el nu o mişca din locul în care trecutul o lăsase, pe pianul lui, fiindcă acea bucată parfumată de mătase era axul central din viaţa lui unde zăceau în mistere adânci toate consecinţele ipotetice şi necunoscute de nimeni ale deciziei ei opuse de realitate, decizia dintr-o altă viaţă aparent minunată în care ea ar fi rămas. Decizia de a nu pleca de lângă el niciodată ca să declaşeze rotaţia care îl plimba în această viaţă reală pe Tudor prin aceleaşi greşeli, aceleaşi temeri şi aceleaşi regrete. Convins fiind că destinele tuturor oamenilor desenează pe grafic şi o astfel de buclă, el m-a învăţat că singurul lucru pentru care merită să lupţi este părăsirea traiectoriei circulare. Nucleul, sau axul, conţine toate răspunsurile, însă unele lucruri mai bine rămân necunoscute pentru totdeauna. Demolarea lui nu ar avea niciun rost, de aceea Tudor păstra şi se bucura într-un mod tămăduitor de prezenţa permanentă a eşarfei în care Raluca îşi lăsase parfumul, atingerea umerilor şi, cine ştie, poate un dram de iubire.
La rândul meu am constatat de unul singur o realitate în strânsă legătură cu toată semnificaţia interpretării lui Tudor. Băiatul minunat care devenise el în ciuda supliciilor despărţirii era un băiat despre care Raluca nu mai ştia nimic. Înstrăinarea dintre ei doi urma un tipar logic: pe cât era de regretată, pe atât de reală. Nu ştiu exact ce anume a provocat această depărtare dintre ei, ştiu doar că în tot timpul în care au fost împreună am stat de vorbă cu fiecare dintre ei în parte, i-am văzut plimbându-se, îmbrăţişându-se, dansând, însă nu le-am auzit niciuna dintre conversaţii. Fiind mereu într-un grup mare de prieteni, fiecare vorbea cu fiecare, glumeam, ne distram cum ştiam, dar tonul lui Tudor adresându-i-se ei rămâne sub un mare semn de întrebare. Mereu am fost curios cum ies cuvintele lui din frazele interminabile care îi umpleau gura de fiecare dată când le canaliza spre una din marile lui pasiuni. Iar Raluca a fost şi probabil va rămâne cea mai mare. Poate că el a greşit mult. Poate tot ce şi-au spus, şi cum şi le-au spus, au fost adesea nesincronizate şi astfel că ei nu s-au potrivit temporal. Astăzi Raluca studiază dreptul în ţară şi locuieşte într-un apartament din centrul oraşului de unde are cea mai liberă cale de acces către o viaţă tumultoasă cum şi-a dorit-o dintotdeauna şi pe care Tudor pe atunci nu a ştiut să o citească în visul ei. Unul dintre băieţii care a mai iubit-o după Tudor, l-am cunoscut şi pe el. Medic rezident, viitor chirurg, învăţând să coasă rana pe care a lăsat-o deschisă Raluca înainte să plece şi de aici, repetându-şi greşeala de a căuta iubirea acolo unde ea este improbabil să se afle. Conturându-şi propria buclă, aceea a incertitudinii. Asta este tot ce ştiu despre ea, mai multe decât ştie Tudor. Dacă e frumoasă? Da, este, şi acest lucru contează mai mult decât s-ar crede fiindcă frumuseţea este singura enigmă în jurul căreia merită să te roteşti toată viaţa.
Iar ea trebuie să aibe axul ei, pe care l-am şi găsit. Este nimeni altul decât Tudor, căci în ziua de astăzi, Tudor este centrul în jurul căruia gravitează, fără consimţământul ei, materia tuturor idilelor ei scăpătate şi în acelaşi timp este tot ceea ce ea nu şi-a imaginat despre el şi nici nu ar mai putea vreodată să o facă. Fiindcă dintre ei doi, contrar tuturor aparenţelor, mai marcată de către trecut este ea. Nu în acelaşi mod usturător în care i s-a întâmplat lui, însă Raluca neîncetat va vedea în Tudor o greşeală, fără a fi conştientă de influenţele de nestrămutat ale acestei greşeli şi de caracterul ei repetabil. Indiferent de bărbatul extraordinar care el devine, de tricourile interesante pe care le poartă sau de răspunsurile pe care el i le poate da, ei i s-ar părea toate greşite, iar eu nu o condamn. Cine o face nu îşi dă seama că nu mai poţi avea încredere în cineva care este atât de obsedat de tine. Cu atât mai puţin să îl iubeşti. Tudor căzuse demult în capcana austeră a obsesiei şi puţini îi mai dădeau şanse de scăpare. Pe calea acestei obsesii, el şi-a vândut sufletul unei forţe nedesluşite care l-a păstrat veşnic tânăr, ca în legende, însă în ochii căprui şi temători ai unei singure persoane: Raluca. Evoluţia lui în viaţă pentru ea va rămâne un mister intangibil cu care numai el ar putea-o pune faţă în faţă, dar ar fi în zadar. Şi la cum îl cunosc, nici nu îmi imaginez cum ar face-o fiindcă aşa cum am mai spus, eu nu am ştiut niciodată pe ce ton i se adresa el ei şi cu atât mai puţin îmi pot închipui doi vechi iubiţi astăzi înstrăinaţi, rătăcindu-se în cuvinte demult pierdute.
În dimineaţa pe care mi-am petrecut-o cu Tudor strângând sticlele goale a pomenit-o, în sfârşit, pe Raluca, însă nu cum o făcea odinioară. Mi-a spus:
-Într-o dimineaţă am încercat să ascult marea în sticle, aşa cum faci cu scoicile şi melcii.
-Uite, vezi, cam asta face alcool-ul dintr-un bărbat, l-am luat eu.
-La fel m-a criticat şi Raluca, a spus zâmbind.
M-am blocat o clipă, până l-am auzit continuând:
-Am întrebat-o dacă ştie de ce se aude în melci dar nu şi în sticle. Mi-a explicat un fenomen cu vântul care şuieră în cochilia curbată, dar pe mine nu mă interesa asta. Tu ştii de ce nu auzi nimic în sticle?
-Pentru că melcii sunt magici?
-Nicidecum. E pentru că melcii sunt de pe plajă. Ca să auzi marea într-un melc, eşti obligat mai întâi să ajungi acolo ca să îl iei şi să o vezi în toată splendoarea ei. Doar pentru că auzi sau simţi ceva, nu te păcăli să crezi că e, în realitate, acolo. Ar fi greşeala pe care am făcut-o eu şi Raluca.
-Vrei să spui că a fost totul o iluzie?
-Vreau să spun că suntem norocoşi că ne-am născut la mare.
Doi dintre cei mai norocoşi oameni pe care i-am cunoscut eu vreodată s-au despărţit la începutul unei toamne crâncene, cu frunze în vârtejuri delirante şi o mare bolnavă răcnind necontenit, pentru că foloseau cuvintele „întotdeauna” şi „niciodată” în clipe nesincronizate. Unuia îi plăcea mai mult „întotdeauna” iar celuilalt „niciodată”. Însă după ani presăraţi cu vitregii, frazele lui interminabile şi-au găsit punctul final, Tudor vindecându-se de boala infinitului. Nu mai ştiau mai nimic fiecare despre celălat până într-o seară de curând în care Tudor mi-a spus că Raluca i-a scris. Şi, în ciuda tuturor indiciilor destinelor lor diferite de până atunci, Raluca îi vorbea despre trecut spunându-i că totul pare a se repeta. Câteva zile mai târziu, ea m-a sunat pentru a mă ruga să ne întâlnim. Am ales o cafenea foarte frumoasă, cu lumini pale, gălbui, şi muzică în surdină. Prezenţa ei era la fel de plăcută ca întotdeauna. După o jumătate de oră de conversaţie gratuită, Raluca mi-a dezvăluit adevăratul motiv pentru care ne aflam acolo. „Îmi fac griji pentru Tudor. Mi-a răspuns la un mesaj şi pare că se scufundă tot mai mult în suferinţa lui”. Şi după ce am mai stat de vorbă cu ea, câteva minute mai târziu, am înţeles sensul cuvintelor lui Tudor: niciodată să nu te mulţumeşti doar cu sunetul mării dintr-o scoică. Du-te să vezi marea. Mă înşelasem despre Raluca aşa cum mă înşelasem despre mulţi oameni în scurta mea viaţă de până în prezent. Iar el păţise acelaşi lucru, căci acum ştiam cu adevărat că Raluca nu îşi lăsase intenţionat eşarfa în urmă. Era o fată prea mică pentru lumea pe care Tudor i-o aşternuse chiar la picioare. Şi atunci mi-a întins plicul cu timbrul de Londra în care se găsea scrisoarea lui Tudor, un mesaj care pe Raluca nu avea cum să nu o îngrijoreze dar pe care eu l-am înţeles prea bine, fiindcă am găsit în el punctul final, sfârşitul tuturor repetiţiilor şi am găsit-o pe Raluca faţă în faţă cu taina axei sale de rotaţie, cu un Tudor care îi dezvăluia lucruri care niciodată nu ar fi putut trece de cealaltă parte a timpului, acela al posibilităţilor evaporate de după flacăra mereu aprinsă nu a iubirii ci a despărţirii lor. Atunci i-am spus: “Nu îţi mai face griji. Tudor e bine”. Şi am crezut, în sfârşit.
„Dac-ai fi fost aici ai fi ştiut ce bine-am învăţat să fac clătite, ce multe tinere îndrăgostite m-au întâlnit dar nu m-au cunoscut, ce bine-ţi stă eşarfa pe pian, ce temeri vechi mi-a dat copilăria, ce locuri noi mi-a-ntins călătoria prin ochi lărgiţi de-un matematician, ce-ntreabă ţărmurile-atunci când plâng, de câtă ură ne-a salvat uitarea, de ce în melcii ventriloci e marea şi nu în sticlele ce-n zori le strâng, ai fi văzut că pot să-mbrac tricouri potrivite pentru tine, poveşti cu străluciri diamantine, ai fi aflat că ale mele-ţi plac dac-ai fi fost aici ca să asculţi, aş fi ucis grăirea mea lugubră şi-ar fi vorbit viorile-n penumbră despre noi, vechii dansatori desculţi, ai fi simţit că pot să te iubesc fără regret şi fără rugăminte, că e iubire şi când unul minte, minciuna noastră adevăr firesc, şi mi-ai fi dat din nou iubirea ta fiindcă-n viaţă totul se repetă sub frânghii vechi de marionetă, şi-atunci plecarea ţi s-ar repeta.”

De Laur Cavachi