Fără pâinea cea de toate zilele

Ninge de parcă le-ar cădea îngerilor pene imaculate din aripi, iar eu mă duc la magazinul cenuşiu să iau raţia de pâine. Lucrul acesta îl fac de două ori pe săptămână, merg şi sunt atât de nefericită că nu am luat la facultate şi stau acasă, pe banii părinţilor, încât zăpada se aşterne direct pe sufletul meu! Am muncit toată vara cu ei prin fâneţe şi pe tarlalele colectivului, dar dacă am nevoie de bani să-mi cumpăr ciorapi sau lucruri intime, trebuie să cer, deşi am 19 ani.

Pentru noi, voi lua trei pâini, raţia pe două zile, pentru vecina care abia a născut, patru, că mai are deja doi copii măricei.
Cartelele, aur curat, le-am pus în buzunar, să nu le pierd! Se dau greu altele, aşa că trebuie să fii foarte atent, dacă vrei să ai ce mânca! Brazii mă privesc posomorâţi, vrăbiile fug speriate. Clădirea oribilă cu gratii de fier îşi conturează deja silueta, iar la coada din curte sunt deja 20 de oameni. La început se făceau liste, să nu cumva să intre cineva în faţă, acum dintr-un simplu gest sar scântei: întâi înjurături şi ameninţări, apoi îmbrânceli, pentru o bucată de pâine. Prefer să aştept până la sfârşit, dar tot trebuie să suport spectacolul violenţei.
Mi-a venit rândul. Întind tichetele şi banii şi explic că îi iau şi pâinea vecinei:
– Îţi dau o veste proastă, îmi spune vânzătoarea. Atât voi, cât şi vecina, veţi lua cu o pâine mai puţin! Tovarăşul preşedinte al cooperaţiei a hotărât lucrul acesta! Voi nu lucraţi nicăieri, sunteţi parazite!
Ascult tirada cu noduri, noroc că am rămas ultima:
– În ceea ce mă priveşte înţeleg, deşi am muncit toată vara cu părinţii mei, dar Vali are doi copii de 4 şi 6 ani şi abia a născut!
– Nu am nici un amestec, îmi răspunde vânzătoarea, şi crede-mă îmi pare tare rău! Uite, astăzi îţi dau ca până acum, dar să vă duceţi în audienţă, să vă rezolvaţi problema!
Am fost mult mai obosită şi mai abătută pe drumul întoarcerii către casă. Simţeam că nu merit să trăiesc, la facultate nu reuşeam, bani trebuia să cer, acum, culmea umilinţei, trebuia să mănânc din raţia părinţilor de pâine! Ce se va alege de mine? Plângeam, dar fulgii îmi mascau lacrimile. Părinţilor le-am dat trista veste, dar ei mi-au spus:
– Nu fii supărată! Vom face mămăligă şi pâine de casă, mâncăm ce avem, sunt măgari, asta e!
– Ne ducem în audienţă amândouă, a spus vecina! Nu se poate să ne ia pâinea de la gură, mai ales că o plătim! Unde vrea să mă duc la muncă, abia mi-a trecut perioada de lehuzie?
Era revoltată. Şi eu eram. Mă imaginam zgâlţâindu-l pe imbecil şi cerându-i socoteală, până în clipa în care ne-a poftit în biroul lui.
Burta i se revărsa din haine parcă era un imens sac de făină. M-a ascultat şi m-a întrerupt impertinent:
– Vrei pâine şi nu ai nici un rost pe lume! Ori învaţă să intri la facultate, ori la vaci la colectiv! La mine nu ţine asta:”Îmi ajut părinţii la muncă!” Ei muncesc în locul lor, tu în dreptul tău! Cât vrei să mai trăieşti pe spinarea lor?
Apoi s-a îndreptat răstindu-se către vecina:
– Iar, tu, ce ai făcut copiii cu mine să îţi dau pâine? Dacă erau copiii mei înţelegeam!
Am plecat mai umilite decât am intrat. Nu aveam curajul să privesc în viitor, mă gândeam că în imperiul comuniştilor, eu şi vecina, nu vom avea niciodată dreptul la pâine!
Apoi a venit Revoluţia din decembrie şi în vâltoarea evenimentelor, cineva a dat foc hambarului preşedintelui cooperaţiei în care adunase sute de saci de făină, pâinea mea, a vecinei şi a altor săteni neajutoraţi. Am auzit şi pentru prima dată m-am bucurat de răzbunare!
Nimeni nu împărăţeşte pământul, neamul prost, cu atât mai puţin!

de Elena Stan