M-am uscat cum se usucă creanga –
Copacul e viu și creanga uscată.
Mă fac scrum,cum fila arzînd –
Focul o omoară cu flacăra.

Am așteptat timpul din clepsidră,
Am scurs nisipul din mare
și l-am ascuns în bolta stelară,
Iar sufletul l-am șters din conștiință.

Mi-am dat seama că nu exist
Pentru a-ți proteja inima:
Ca să nu te omor,
Ci să-ți suflu aerul.

Mă înalț spre centrul bolții,
Mă scufund în aerul umed,
Și veau să mă trezesc din somnul
care m-a făcut nebună de tine.

Iar atunci cînd desfac florile uscate,
Mă strecor în miezul lor,
Și miros răsuflarea petalelor,

Moare dorința de a mă trezi.

Am ascultat codrul, rîul, steaua,
Căci mă pierdeam în univers:
Eram în clipa de ultimă dorință,
Iar timpul m-a oprit din drum.

Totuși simt cea din urmă răsuflare
Fără de care nu mă pot vărsa în țărînă,
Căci nu trebuiesc nimănui
decît pămîntului.

de Bîlici Alina