Zăpada era un orizont rece de smoală. Paşii tinerei se afundau în stratul de nea şi cu greu îi putea desprinde din strânsoare. Ura iarna! Ura frigul! Ura zăpada! Totul în jurul ei era încremenit de gerul tăios iar omătul, atât de strălucitor şi moale era, în realitate, atât de mort! Acopera viaţa, o sufoca şi o conserva pentru un timp mult prea îndelungat! Adesea acest tablou macabru: straturi subţiri de gheaţă acoperite de pături groase croşetate din cioburi de zăpadă, geamuri încătuşate de masive flori translucide, nouri greoi – umpluţi de fumul şi zaţul de cenuşă suflat de hornuri – şi aerul aspru, uneori – în imaginaţia fetei – chiar caustic, o făceau să se cuibărească în pat, între două perne uriaşe, şi să citească romane poliţiste.

Astăzi însă nu! Astăzi dulcea-i cupă de ambrozie i-a fost furată. Gabriela se afla în faţa Bibliotecii Judeţene. Drumul a fost scurt, dar fetei i s-a părut o adevarată traversare a iadului. Vântul i-a lipit mici cristale de gheaţă pe şuviţele blonde iar buzele îi erau roşii, aproape sângerii.

Biblioteca era impunatoare: o construcţie veche, de la începutul anului 1900 , a cărei restaurări a venit mult prea târziu: Rafturile bibliotecilor aveau mici tuneluri săpate de carii iar în sălile de lectură persista un puternic parfum de mucegai, de lemn ud şi sare. Simţurile fetei erau însă atât de îngheţate încât a trecut mecanic prin holul principal şi, cu aceeaşi îndemnare robotica, s-a dus la sectorul dedicat cărţilor turistice: atlase rutiere, hărţi, ghiduri, sfaturi de călătorie şi albume:

–          Ce?

Fata şi-a pus brusc palma la gură şi s-a uitat în jur. Spera ca nimeni să nu audă zgomotul produs de ea. Îi era însă imposibil să înţeleagă de ce în locul unui roman al cărui autor trebuia să fie Agatha Christie, ţinea acum în mână o carte intitulată “ Bonjour Paris!” S-a uitat de-a lungul culoarului şi a observat că era singură: “Vreme urâtă! Cine să mai vină pe o asemena vreme urâtă?” A tuşit teatral, mai mult pentru a-şi acoperi gândurile şi s-a îndreptat, cu ghidul în mâna dreaptă, către bibliotecară. A parcurs distanţa cu aceeaşi stare de nervozitate pe care a avut-o încă de când a pus primul pas în zăpadă. Ştia că ziua aceea va fi de neuitat: “Prea mult frig pentru a fi uitat uşor!”. A ajuns în faţa pupitrului, dar nimeni nu era în spatele obiectului masiv de lemn:

–          Scuzaţi-mă? A spus mai mult ironic.

Din spatele Gabrielei s-a auzit o voce calmă, într-o antiteză edenica cu a fetei:

–          Te scuz.

Gabriela a tresărit. S-a întors pe călcâie şi l-a văzut:

–          De ce mă scuzi?

–          Nu ştiu. Tu să-mi spui. De ce vrei să fi scuzată?

Încăperea a fost pătrunsă de o linişte mormântală. Acela a fost semnalul care a atenţionat-o pe Gabriela că era singurul cititor din bibliotecă:

–          Am adus cartea aceasta.

Tânărul a citit apăsat titlul:

–          “Bonjour Paris!” Un ghid excelent! S-a îndreptat spre pupitru, ţinând în mâna stângă cartea

–          Nu. Nu am adus-o ca să o împrumut!

–          Ciudat… . Şti, aşa se face de obicei într-o bibliotecă. Vi la pupitru iar bibliotecarul ţi-o dă pentru acasă… – a deschis o cutie din metal – domnişoară Zincă Gabriela!

–          Dar… . Nu e Agatha şi de unde şti cum mă numesc?

–          Evident nu, nu e Agatha. E…Jeanne Maurice. Se pare că iar ai uitat. E o bibliotecă. Ai aici o fişă cu numele, prenumele, adresa….doreşti să continui?

Fata şi-a ridicat privirea absentă din colţul tavanului şi l-a privit în ochi pe bibliotecar: avea ochii de un albastru diavolesc iar părul negru şi lung până la bărbie. Ştia că probabil e copilărească: era conştientă de focul din obraji şi de sclipirea pierdută din ai ei ochi verzi. A inspirat puternic, dar subtil, şi a continuat pe un ton teatral:

–          De ce s-au schimbat rafturile?

–          Pentru că s-a schimbat bibliotecarul.

–          Am observat.

–          Narcis.

–          Poftim?

–          Ce mai pofteşti?

Fata a tresărit şi a simţit cum un val de căldură îi acoperea somacul: “ Să fie sentimentul de penibil?”

Bibliotecarul a fixat-o din priviri. Gabriela s-a uitat în spate şi a realizat ecoul pe care îl au gândurile ei.Băiatul stătea în faţa ei, la nu mai mult de cinci paşi depărtare…şi totuşi! Îi putea simţi respiraţia cum se propagă pe obrazul ei, îi putea simţii intensitatea ochilor şi mai mult decât atât îi putea simţii inima cum bate. Sau era inima ei? Era absorbită într-un con de tăcere. Tot ce auzea era ticăitul frenetic al inimii, dar nu-şi putea da seama dacă era a sa. Şi-a dus mâna spre piept dar a fost stupefiată când ,în loc de suprafaţa groasă de lână a descoperit, cu palma, o mătse fină. Şi-a îndreptat privirea în jos şi a văzut cum o palmă rozacee îi era aşezată sub golul gâtului:

–          E a mea.

Vocea a răsunat în timpanele fetei. Era un glas atât de uşor, atât de moale şi palpabil dar, cu toate acestea, îi făceau urechile să sângereze.

–          Poftim? A încropit o altă întrebare. Avea impresia că tot dialogul purtat cu cel ce şi-a pus degetele la baza gâtului ei a fost un lung şir de întrebări puerile.

–          Inima. E a mea. Inima mea bate mai tare de cât a ta.

Fata a zâmbit uimită. Trebuia să râdă? Să rămână rigidă? Sau poate să izbucnească şi să arunce cu vorbe de ocară

–          Da. E amuzant. E…ciuadt. Băiatul a inspirat cu putere şi a continuat: E ciudat cum un băiat poate să fie mult mai…nici nu stiu… mai femeie decât o femeie? A pufnit într-un uşor zâmbet sarcastic.

–          Vreau o carte.

–          Vreau răzbunare.

Şi-a aplecat uşor buzele pe obrzaul rece al fetei.A simţit cum buzele îi sunt acoperite de ace dulci  iar ea, ea a simţit cum obrazul îi este topit de aceiaşi fiori reci, calzi, tăioşi…un amalgam.

Narcis s-a îndreptat către pupitru:

–          Bonjour Paris?

–          Nu. Bonjour amour!

de Ioana Roxana