1. Începuturi
Totul începe în liceu în anul 1999. Îmi aduc şi acum aminte de acele vremuri ale vieţii mele. Nu ai cum să uiţi frumoşii ani de liceu oricât de mult timp ar trece, acei ani sunt de fapt crema vieţii, momentul în care personalitatea şi celelate caracteristici se conturează.
Eram deja în anul doi de liceu când lucrurile au început să se schimbe în mine. Din totdeauna am fost o persoană mai rece, nu eram interesat de lucrurile care mă înconjurau din punct de vedere sentimental. Îmi iubeam părinţii pentru că aşa trebuia şi că aşa vedeam şi eu la alţii. Însă personalitatea mea era foarte materialistă. Dacă doream cu adevarăt să obţin un lucru cu siguranţă în cel mai scurt timp îl obţineam chiar dacă asta făcea datorii părinţilor mei. Aveam 16 ani pe atunci.
Familia mea nu era una înstărită, dar nici saraca – era o familie normală cu venituri normale. Lucrul acesta nu a fost pe placul meu niciodată, întotdeauna eram gelos pe acei colegi sau prieteni care erau mai înstăriţi şi care aveau lucruri mai bune decât ale mele. De fapt în sinea mea le purtam o ură foarte mare, însă nu mi-am judecat pentru lucrul acesta părinţii, ori cât ar spune ei că tocami asta am facut. Trebuie să specific că aveam conflicte foarte mari cu parinţii pe această temă. Într-un fel îi înţelegeam că nu au de unde să îmi dea, dar tot făceam cu tot dinadinsul să fac rost de trebuinţa mea.
La liceu lucrurile mergeau extraordinar, eram un elev model în clasa şi aveam notele cele mai mari. La un moment dat viaţa mea s-a împărţit în două – şcoala pe care o respectam foarte mult şi ţineam să fiu mereu primul şi literatura de care am fost pasionat tot timpul. Practic de dimineaţă până seara doar asta făceam, asta era viaţa mea.
Mi-am promis că todeauna o să fiu o fire puternică şi că nimic nu o să stea în calea carierei mele viitoare. Mă visam un om bogat şi călător prin lume. Visele mele îmi dădeau curaj şi mă făceau să fiu optimist. Nu vedeam altceva în faţa mea decât dorinţa de a învinge viaţa şi de a le demonstra părinţilor că pot ajunge foarte sus.
La vârsta de 15 ani am făcut un jurământ: “nu am voie să mă abat de la scopul meu pentru o fată”. Nu credeam în iubire şi nu ştiam ce înseamna a iubi. Nu îmi păsa de nimeni şi nimic, eram doar eu şi restul lumii.
Lucrurile însă au luat o întorsătură neaşteptată în viitorul meu şi de fapt am realizat că nu eram inima de piatră pe care o credeam. Nu eram acela care va trece peste cadavre pentru a-şi obtine scopul. De aici viaţa mea avea să fie cu totul alta, de fapt modul meu de a privii lumea avea să fie altul.

2. Primăvara

La sfârşitul toamnei a anului 1999 am observat ceva în personalitatea mea. Lucrul acesta se întâmpla fară să vreau. Pofta mea continuă şi asiduă de lucru nu mai era aceaşi, dar şi chiar aşa lucrul acesta nu se observa în situaţia mea şcolară. Chiar dacă nu mai aveam piciorul pe acceleraţie, profesorii mă vedeau tot cu aceiaşi ochi. Lucrul acesta era foarte bun pentru mine.
Nu mi-a fost greu să aflu cauza, să spunem a “delăsării”. De câteva săptămâni tot priveam la o colegă ore în şir fără să îmi dau seama de ce. Pur şi simplu îmi plăcea să o privesc. Stăteam nemişcat privind la ea şi gandul îmi zbura anapoda, eram cum se spune “cu capul în nori”. Abia dupa ceva vreme am început să realizez ce se întâmplase: mă îndrăgostisem.
La început nu îmi venea să cred. Nu îmi venea să cred dintr-un motiv foarte simplu: pentru că o cunoaşteam de foarte mult timp şi nu credeam că cineva “apropiat” va pornii scânteia în mine. Dar dimpotrivă, chiar lucrul acesta s-a întâmplat.
Mintea mea nu era de acord cu această dragoste, dar inima îmi spunea altceva: du-te şi fă ceva. Şi aşa am făcut. Pentru început m-am mutat cu ea în bancă.
Mă privea uimită şi ma intreabat:
-Eşti cumva bolnav?
-Nu de ce? Par bolnav? Faţa mea radia cea ce nu se întâmplase niciodată într-o comunicare cu ea.
Abia acum îmi dădeam seama că nici nu mai ştiam cum o cheamă spre marea mea ruşine. Aşa că îi întind o mică capcană:
-Am nevoie carnetul tău un moment. Bine înţeles dacă eşti drăguţă să mă ajuţi. Mă aşteptam să mă întrebe la ce am nevoie de el, dar nu a facut-o.
“Hmm… da, o cheama Simina; Primăvară Simina.” Şi râd în sinea mea:”Cum să uiţi un aşa nume? Este practic imposibil.”
-Uitasem ce nume frumos ai. În vocea mea era ceva sensibil şi ea a înţeles că nu fac glume pe seama numelui.
-Da…da, cum zici tu. Auzi, ne cunoaştem de şase ani, de ce doreşti tocmai acum să stai lângă mine? Doar nu ţi-am picat cu tronc!? Nu?
-Ce? Nu…nu, nici vorba. Pfff… auzi la ea.
Spuneam asta din orgoliu şi mă simţeam deja un pic descurajat.
Nu am avut curaj să îi spun ce simt deşi o visam noapte de noapte. De fapt unele nopţi stăteam treaz pe întuneric şi mă gândeam doar la ea. Dădeam drumul la radio toată noaptea şi o tineam într-o visare continuă. Mii de scenarii se conturau în mintea mea: îmi imaginam cum mergeam mândru de mână cu ea pe stradă şi cum ne îmbrăţişam; Doamne ce de visuri aveam.
Lucrul acesta se întampla în vacanta de iarna. Crăciunul a trecut fără să îmi dau seama. Dacă mă întrebai ce am facut în vacanţă nu ştiam să îţi răspund – am visat zile întregi, nopţi întregi. Uitam chiar şi să mănânc, singura mea consolare erau romanele. Citeam cu foc în inimă romanele de dragoste şi mă vedeam în locul personajelor principale.
După vacanţă aveam de gând să îi spun ce simt. Eram foarte hotărât şi mă imaginam făcând asta. Totul ieşea perfect, ea mă accepta şi eram foarte fericiţi. Însă în realitate lucrul acesta s-a părut a fi mult mai greu. Aflasem că ea avea iubit şi ce era mai rău că îl iubea foarte mult. Chiar ea îmi mărturisise asta.
În scurt timp aflasem cine era el. Asta mă descuraja şi mai mult: era un stimat băiat de bani gata care primea totul pe tavă de la tăticul lui. În mintea mea, deja nu mai aveam nici o şansă. Era cu el de mai bine de trei ani de zile. Ce ar fi făcut-o să îl uite pentru mine? Plus că eu nici nu mă puteam compara cu el. Da… lucrurile stăteau destul de rău. De la dragoste la depresie nu este mult. Şi tocmai asta s-a întamplat: am devenit depresiv.
Cu toată depresia mea, ea s-a apropiat de mine şi mi-a devenit prietenă. Dar oare asta doream eu? O prietenă sau o iubită?
Nu mai eram acelaşi om. Iarna aceea îngrozitoare îmi rupsese sufletul în două. Ea nici măcar nu ştia răul care mi-l pricinuia. Nici nu o condamnam, ci dimpotrivă continuam să o iubesc. Ea era “Primăvara” mea.
Cu timpul începusem să mă obişnuiesc cu această dragoste pe care i-o purtam şi nu mai conta ca ea nu ma vedea astfel. Important era că sunt lângă ea în fiecare zi. O simţeam, o atingeam, o ascultam şi o priveam în fiecare zi fără să mă plictisesc un minut… pentru mine asta era de ajuns.
Până la urmă dragostea dintre ea şi el s-a rupt, însa eu nu mai aveam puterea să îi cer să mă iubească. Ea ar fi trebuit să vada asta din toate gesturile pe care le făceam zi de zi. Dar ea nu observa şi viaţa ei sentimentală a continuat cu alţii. Am încercat şi eu să mă implic în relaţii… dar nu am reuşit. Inima mea era destinată pentru eternitate doar ei.

3. Winter

Anii au trecut fără să îmi dau seama. Am terminat liceul fără să îi destăinui măcar o dată sentimentele “iubitei” mele. Şi cum am terminat liceul la fel de grandios cum l-am început mi se întrevedea un viitor înfloritor.
Am decis să merg la studii în străinătate – asta se întampla în anul 2002. Planurile le aveam făcute de câţiva ani şi până la fapte nu a mai fost mult. Am fost acceptat la o universitate din Londra şi vedeam cum visul meu începe să se contureze.
Nu mi-a fost deloc uşor la început, de fapt a fost un adevărat chin pentru mine. A trebuit să mă angajez, iar pentru că munca prestată trebuia să se plieze cu facultatea, nu câştigam cine ştie ce. Banii îmi ajungeau să îmi plătesc căminul şi lucrurile de întreţinere. Trebuie să le multumesc enorm părinţilor pentru efortul de a-mi plătii taxa anuala care era destul de însemnată. Ştiu că ei aveau bani strânşi pentru vremurile acestea.
În fine, revin la subiect. Nu am uitat-o niciodată pe ea. În clipele când îmi era greu numai la ea mă gândeam. Îmi spuneam mereu în gând că ea este “Primăvara” mea şi aşa treceam mai repede peste greutăţi.
Dar într-o zi… surpriză. La cursuri cum eram obişnuit, numai ochi şi urechi, nu prea legam prietenii cine ştie ce cu ceilalţi studenţi. Însă o fată începe să lege prietenie cu mine. Mai mult ea insista şi nu înţelegeam de ce. Numele ei era Sidney Winter şi era australiancă.
Nu a durat mult timp să ne împrietenim şi în scurt timp eram de nedespărţiţi. Aflasem că avea aceleaşi visuri ca ale mele, de aceea emigrase în Europa. Dupa un timp am început să îi observ frumuseţea. Era tare focoasă, blondă şi cu un corp sculptat. Toţi băieţii din campus întorceau capul dupa ea şi cu siguranţă toţi o doreau. Dar ei îi plăcea să îşi petreacă timpul cu mine. Adora să îi povestesc despre ţara mea şi am învăţat-o să lege câteva cuvinte în română. Totul părea să fie perfect între noi doi.
Într-o seară stăteam şi mă gândeam privind pe geam. Şi brusc îmi dădusem seama că o iutasem. Îmi uitasem marea iubire.”Vai, de cât timp nu m-am mai gândit la ea.”
Dar lucrul acesta nu m-a mâniat şi mi-am dat seama de ce am uitat-o. Acum ţineam la Sidney.
Lucrurile s-au aranjat foarte bine în timpul şederii mele la Londra. Aveam o relaţie cu Sidney. Da… eram iubiţi. Nu uit nici acum trupul ei suav, părul ei blond, săruturile sălbatice care mi le oferea. Era o fata extraordinară. Mi se dăruise toată.

În 2008 îmi terminasem facultatea, dar spre nefericirea mea de un an de zile simţeam că îmi terminasem şi viaţa.
Sindney mă părăsise, nici acum nu ştiu din ce motiv. Poate un alt barbat. Tot ce am aflat din biletul pe care mi l-a lăsat era că ea plecase în State. Practic mă defrişase ca om. Nu mai aveam rădăcini. Am trăit câteva luni de agonie care mi-au marcat viaţa pe vecie.
Oare chiar aşa de rea putea să fie? Aşa de rece ca o iarnă(Winter)? Mă întrebam la Dumnezeu de ce trebuie să sufăr atât. De ce îmi făcuse lucrul acesta.
Ca să trec mai uşor peste acest hop al vieţii mele, imediat cum am terminat facultatea, am decis să plec prin lume. În doi ani de zile am luat Europa la pas. Nu stăteam în nici o ţară mai mult de 2 luni. Doar în Portugalia am stat 6 luni şi acolo sufletul meu a început să se refacă.
Până la urmă m-am întors în România din cauza altei tragedii. Mama mea murise de cancer. Sufletul meu încerca din nou agonia. Erau perioade în care mă întrebam de ce mai trăiesc.
Lucrurile acestea se întâmplau la şfârşitul anului 2010. Cât de devastat eram…Doamne. Câtă suferinţă. Unde era oare viitorul meu strălucit?

4. Din nou primăvară

Era primăvara anului 2011. Stăteam în casa părinţilor mei şi îl ajutam pe tata să treacă mai uşor peste greutăţi. M-am decis să îmi caut un loc de muncă provizoriu în zonă.
Când treceam pe starada N***** nu îmi venea să cred ce văd. Da… era chiar ea, prima mea iubire. Devenise atât de frumoasă şi de matură că abia am recunoscut-o. La 31 de ani arăta extraordinar.
Nu am pierdut timpul şi am invitat-o la o cafea. Cred că am stat aproximativ cinci ore într-o veche cafenea. Ne-am descărcat sufletele unul altuia ca doi vechi prieteni. Am rămas uimit să aud prin ce drame trecuse şi ea. Viaţa ne încercase de tineri. Şi într-un moment de tăcere am pus mâna mea pe a ei. În acel moment toată dragostea pe care i-am purtat-o atâţia ani reînviase în mine.

* După două săptămâni de la acea întalnire ea ştia totul despre sufletul meu. Îi mărturisisem totul. Şi-a cerut scuze pentru durerea care mi-a pricinuit-o şi a promis că o să mă facă ferict.
Şi aşa s-a şi întâmplat. A trecut aproape un an de atunci şi ea a adus din nou “Primăvara” în viaţa mea. Acum avem planuri mari. Vrem să mergem în America şi să ne împlinim ca oameni.

Te iubesc Primăvară Simina, tu eşti prima şi ultima mea iubire!

De Florin