Un porumbel de sticlă

Căutând în sertarul cu amintiri, am descoperit ce multe sunt. Care o fi prima iubire?
Să fie atunci la şcoală când am simţit prima oară în stomac nişte fluturaşi şi gândul meu era mereu la el?
Am zâmbit când am scuturat de praf această amintire. Eram în clasa a patra şi am mers undeva într-o sală mare unde timp de trei zile am pregătit un spectacol la care participau mai multe şcoli. Ceva m-a atras la acel băiat, nu ştiu cum îl chema, n-am ştiut niciodată, dar dacă amintirea lui a rezistat atâţia ani înseamnă că a fost puternică. Ţin minte că atunci când ne-am privit prima oară, ceva s-a întâmplat. Ceva minunat. Sufletul meu pur a prins aripi, era undeva deasupra tuturor. Ştiam mereu unde e, făra să îl văd, îl simţeam. Îi simţeam privirea şi pentru mine atunci, nimic nu mai conta. Trăiam la dublu. O parte din mine făcea ce trebuia să facă, iar cealaltă parte zbura căutându-i privirea, căutându-i gesturile.
Nici nu am putut dormi în noaptea ce a urmat primei zile. Am stat şi am ascultat muzica la diodă. Zâmbesc acum la aceasta amintire, ascultatul la diodă. Era dioda de telefon pe care, dacă o legai cu două fire subţiri de burlan putea prinde un post de radio, nu ştiu care, oricum noaptea dădea numai muzică. Sufletul meu era plin de iubire. Nu ştiam ce e exact, dar îmi plăcea. Mă făcea să fiu altfel. Mai sus.
A doua zi a fost la fel. Priviri aruncate, gesturi mărunte care ne apropiau. Dar doar atât, nici un cuvânt. Privind acum acele clipe îmi dau seama cât de fragil e sufletul unui copil, ca un porumbel de sticlă, foarte frumos dar atât de uşor de spart.
Şi a urmat a treia zi. Ştiam că e ultima. Când am intrat l-am văzut aşezat în sală. În spatele lui erau locuri goale aşa că mi-am convins colegele că acolo e cel mai bine să ne aşezăm. Zâmbesc acum, căci îmi aduc aminte cât de greu îi era lui să stea cu spatele la mine. Căuta tot felul de motive să se întoarcă spre mine. Când a trebuit să intre pe scena şcoala lui, s-a întors spre mine şi mi-a zis:
“ De la ce şcoala eşti?”
“ 23” am răspuns.
“Eu sunt de la 32” a răspuns el.
Am stat aşa câteva secunde, câte nu ştiu, ştiu doar că a strigat profesoara la el şi atunci ne-am desparţit.
Colegii râdeau de noi, dar noi doar zâmbeam, aveam ceva minunat.
Nu ne-am mai întâlnit de atunci, …. sau poate cine ştie, de câte ori am trecut unul pe lângă altul.
Să fie asta prima iubire? Iubirile ce au urmat şi pe care le-am găsit în sertarul cu amintiri, au fost altfel, frumoase sau amare, înălţătoare şi zbuciumate. Aş putea să vă vorbesc despre ele, dar în sufletul meu aceasta este prima iubire.
Mă bucur că am revazut cu ochii minţii această amintire şi mi-am adus aminte cât de frumoasă este viaţa.

De Otilia Ionescu