Ea- o suavă şi frumoasă femeie,

Căruia-i arde înăuntrul inimii o liniştită scânteie.

 

El- un maritim şi urât monstru

Care vrea să pătrundă-n sufletul vostru.

 

Ea e regina focului,

Flacăra dorului

Şi dragostea norodului.

E domniţa nimfelor,

Mama frumuseţilor

Şi iubirea tuturor băieţilor.

 

El e regele apelor,

Urâţenia mărilor,

A nebunilor şi veacurilor.

 

Nimfa-n cer îşi are sălaşul,

Iar monstru-n adâncul mării locaşul

 

Frumoasa nimfă de lumină şi scânteie de foc străluceşte,

Iar monstrul în întuneric şi beznă sălăşluieşte.

 

Dar, când nimfa deasupra mării zbura

Şi monstrul la suprafaţa mării se plimba,

Un strop de ploaie i-a atins din întâmplare…

O privire… un zâmbet…o răsuflare,

……………………………………………………

Şi s-au tot privit în continuare.

 

De-atunci mereu pe nimfă o zăreşti

Deasupra apei, în straie regeşti,

Iar pe monstru deasupra învolburatei mări

Purtând coroana de scoici, formând printre peşti şi corali cărări.

În dar un colier de perle nimfa a primit

De la montrul care i-a mai dăruit

Şi inima, într-un vechi cufăr ruginit,

Pe care-l va păstra, ferit de frig şi vânt, la infinit.

 

Ca inima iubitului să nu se răcească

Cu-a ei suflet înflăcărat nimfa o să-l încălzească,

Iar ca vântul să o ocolească

Cu-al ei trup o s-o ocrotească.

Gheaţa o va topi dintr-o suflare

Aruncată doar la-ntâmplare,

Doar de foc nu o va putea ascunde

Căci mereu o va urma acolo unde

Cufărul stă bine ascuns

Unde nimeni, niciodata nu a pătruns.

 

Dar, în ciuda marei lor iubiri

Ei stiau că niciodată nu se vor potrivi:

Frumoasa a focului regină

Pentru ocean şi ape va fi doar o străină,

Iar monstrul apelor învolburate

Nu va supravieţui în preajma focurilor îndurerate.

 

Dar, pe montrul din adâncurile de neatins,

Cumplita patimă a geloziei l-a cuprins;

Şi dragostea lor, încetul cu încetul s-a stins.

 

Şi cum viaţa lui depindea de iubire

Căci inima ii era ascunsă în neştire,

A murit si trupu-i dispărând în adâncuri, din nefericire.

 

Multe veacuri, frumoasa nimfă a suferit,

Dar comoara sa – inima – în continuare a păzit.

 

De dorul iubitului pierdut

Regina focului nu a mai putut,

Şi scânteaia din a sa inimă a trecut,

Treptat s-a stins şi în gheaţă s-a prefăcut.

 

Dar vai! Frumoasa a înlemnit

Atunci când minunatul sunet a auzit

Şi pe loc s-a-ndrăgostit.

 

Era urletul unui lup singuratic,

Flămând, bolnav şi sălbatic,

Atunci, gheaţa din inima s-a prefăcut

În scânteia ce dăinuia de mult, în trecut.

 

Regina focului s-a ridicat

Şi în goană a plecat

Să-şi caute iubitul reîncărnat

Într-un animal zdrenţuros şi dungat.

 

Nu conta că era urât şi murdar,

Din moment ce ura el şi nu unul imaginar.

 

Nu conta că era gelos,

Daca acum era carne, piele şi os.

 

Acum puteau amândoi să se atingă,

Ranile din inimă să şi le stingă;

Aveau o întreagă viaţă în continuare

Trăind într-o continuă rumoare.

 

Dar inima din cufăr a rămas nepăzită

Şi ce oare i se v-a-ntâmpla dacă va fi găsită

De o persoană nepotrivită?

 

Şi uite cum iubirea a triumfat,

În faţa unei situaţii de neimaginat:

Iubirea focului şi a apei a câştigat

Şi ce era de neînchipuit s-a realizat.

 

Deşi apa stinge focul

Şi focul în apă nu arde,

Cele două au avut norocul

Să-nlăture imposibilul şi nenorocul.

 

de Bogos Liliana