într-o zi m-am trezit cu umbra lunii în privire
patul era brusc prea mic să încapă
tot sufletul meu
evadase
îl păstram în palme ca pe-o ofrandă

m-am speriat
cum nu se sperie omul în faţa morţii
sentimentul nou ce încolţea în mine
mă dezgolea şi-mi tremurau tălpile
mergeam cu paşi mici în formă de sărut

noaptea mă prindea de mână şi mă învârtea
îmi şopteai
povestea lumii tale cu ochii larg deschişi
deodată te înălţai deasupra tuturor lucrurilor
se comprimau clădirile parcul întunericul
bătăile inimilor noastre se îmbrăţişau

azi fredonez cântecul lor ascuns în trup
înconjurat de amprentele unei iubiri
ce nu poate plânge niciodată.

De Raluca Neagu