E aiurea cum toată lumea descrie această “primă iubire” ca fiind un lucru care apare încă din stadiile incipiente ale vieţii.Cel puţin aşa îmi pare mie.Posibil ca acest lucru să apară în primii ani ai existenţei noastre insipide…fata care îşi împarţea pachetul cu mine la grădiniţă,prima profesoară cu un bust mai generos,prima fată din clasă care îşi incepea lungul drum al feminităţii,prima care se culcă cu tine.Dar în opinia mea umilă,prima iubire apare atunci cand eşti îndeajuns de matur încât să o accepţi.

Când eram mic iubirea se rezuma la lucruri foarte simple: îmi dădea atenţie,îmi oferea diverse lucruri,îmi spunea “te iubesc”.Te trezeşti într-o zi că asta nu mai e îndeajuns.În acea zi te trezeşti şi te ridici din pat gândindu-te doar la o singură persoană,acea persoană care devine centrul universului tău,acel univers patetic şi centrat doar pe tine însuţi,aşa cum a fost de ani buni încoace.Atunci când se întamplă acest eveniment fatidic,care îţi sfârseşte egoismul copilăresc,ei bine de abia atunci poţi spune ca iubeşti cu adevărat.Prima iubire vine atunci când eşti îndeajuns de matur cât sa admiţi că mai exista lume în acest univers în afară de tine.

Lăsând la o parte această expoziţiune anorexică,prima mea iubire a apărut de abia la 20 de ani.Ştiu că pentru unii oameni ar putea părea târziu,însa pentru mine această etapă iniţiatică a apărut de abia la această vârstă.

Totul a început intr-o seara rece de februarie.Afară vremea era de căcat.La ea în casă era cald şi frumos.Garsoniera în care domicilia era una simplă: un pat,o canapea acoperită cu o pătură,un televizor foarte mic,un laptop,un birou pe care scria în mod conştiincios şi un poster care exprima în mod direct pasiunea ei – pasiune pe care nu am să o descriu decât ca fiind una artistică.

In acea seară,în acea garsonieră aflată la primul etaj al unei case dintr-un cartier departe de al meu,eu împreună cu ea şi un grup de prieteni,ne-am strâns laolaltă pentru a petrece o altă seară de joi.Nu ne cunoşteam foarte bine unii cu alţii,aşa că la început a avut loc o oarecare tatonare.Nimeni nu părea să spună lucrurilor pe nume,toată lumea ţinea garda sus.Liantul acelei seri a fost vinul,vinul roşu.După cateva sticle cu toţii am început sa devenim mai prietenoşi.

După nenumărate discuţii banale am început să vorbim despre chestii mai interesante.

Ea era îmbracată in nişte blugi negrii şi avea o bluză de culoarea unui vin roşu bun.Stătea într-un fotoliu ţinându-şi picioarele strânse într-o parte si ţinând un pahar de vin în mâna dreaptă.Părul ei ondulat,de culoarea ciocolatei cu lapte,i se scurgea pe un umăr gol.O imagine parcă prea grăitoare a feminitaţii.A început sa vorbească despre iubire.Vocea ei avea o notă de tristeţe.Totul părea să se topeasca in jurul ei,eram complet pierdut in acest tablou.Era parcă prima dată cand o ascultam si o acceptam ca pe o altă persoana reală.

A povestit vag,parcă fiindu-i frică să dezvăluie prea multe despre ea,despre o experienţă care a marcat-o.Simţeam cum mă doare în adâncul fiinţei mele.M-a captivat.Atunci a fost prima dată cand am simţit dragoste pură faţă de ea.În adâncul meu simţeam cum ceva se schimbă.Seara s-a terminat parcă prea subit.Mă aflam într-un taxi jegos vorbind cu un prieten,gândurile mele fiind încă la acea fată ireal de frumoasă.

Zile întregi am fost bântuit de imaginea acelei seri şi de frumuseţea ei tulburătoare.Într-un fel parcă simţeam că nu e corect să simt aşa ceva faţă de o persoană,cel puţin nu in zilele în care trăiam.Mulţi spun că romantismul a murit,însă eu pot spune că am trăit o fascinaţie demnă de cele mai proaste şi mai siropoase romane.

La câteva săptămâni după acest eveniment m-am împacat cu ideea că sunt îndragostit de ea.Era ceva straniu la toată această întamplare.În adâncul inimii mele ştiam că nu sunt demn de afecţiunea sau măcar atenţia ei.Nu i-am spus nimic despre asta,deşi o vedeam aproape zi de zi.

La câteva luni după conştientizarea sentimentelor mele faţă de ea,mi-am dat seama că trebuie să-i spun măcar ce simt faţă de ea,chiar şi aşa,fără a putea să pretind ceva în schimb.Şi totusi nu am facut-o.De ce oare nu imi puteam exprima sentimentele fata de ea? De ce oare nu puteam să-i dau de înţeles că ea era cea mai importantă persoană din viaţa mea? De ce oare am continuat să mă văd cu multe fete faţă de care nu reuşeam să simt nici măcar o fracţiune din lucrurile pe care le simţeam faţă de ea.

Vara a venit.Zile lungi şi fierbinţi,cu miros de alcool,tigări şi femei uşoare.În acea vară am vorbit în mod constant cu ea.Dragostea mea pentru ea devenea din ce în ce mai puternică,cu fiecare pahar băut,cu fiecare ţigară fumată,cu fiecare pat din care mă ridicam.Am invitat-o să iasă cu mine în fiecare săptămâna de cel putin trei ori,timp de o vară.Răspunsul ei negativ era evaziv de fiecare dată.Oare stilul meu de viaţă,oare părerile mele,oare tot ce i-am destăinuit din acea seară rece de februarie până atunci să îi fi alimentat repulsia faţă de mine.

După un an de suferinţă tacită i-am spus ce simt.Am facut-o într-un mod vag.Nu am avut curajul să-i marturisesc tot.Frica de respingere a căpătat un loc din ce în ce mai mare în ochii mei.Am ajuns să mă bucur la fiecare zâmbet al ei.Fiecare sunet al ei reverbera adânc în interiorul fiinţei mele.Dupa atata timp,dragostea faţă de ea îmi oferea sens,oferea logică universului meu.

Si totuşi m-a respins.Într-un mod voalat,subtil m-a respins.

Am descoperit în urma acestei respingeri ca nu îmi mai era frică…am descoperit că iubirea asta fără de împlinire îmi oferea o scuză pentru a mă deprava.Această dragoste nereciprocată,ce s-a întins timp de un an,îmi alimenta viaţa cotidiană.Motivul pentru care mă ridicam din pat şi pentru care îmi continuam existenţa mea nenorocită era ea.Vroiam să vorbesc cu ea,vroiam să o aud,vroiam să-i vad zâmbetul.

Într-o zi m-am trezit iar acel sentiment familiar nu mai era acolo.Era ca şi cum ceva dinăuntrul meu s-a frânt.Ceva a murit.Acum nu sunt nici fericit nici trist.Pur şi simplu trăiesc.