Oamenii iubesc animalele şi animalele iubesc oamenii. Relaţia om-animal este o simbioză. Cu toate că afirmaţiile precedente sunt privite de unii ca făcând parte din structura postulatelor insist să povestesc un eveniment din viaţa mea care va conduce spre ideea că animalul este mai om decât omul, iar omul este mai animal decât animalul. Întâmplarea s-a petrecut acum 12 ani. Era o frumoasă zi de vară, anul 2000, iar dat fiind că vacanţa era în punctul său culminant, petreceam mult timp pe afară. În mod întâmplător am văzut un pui de câine într-o curte. A fost dragoste la prima vedere. Părinţii mei, ca orice obârşitori de dorinţe au mers la omul în curtea căruia am întâlnit necuvântătorul ca să ajungă la o înţelegere. Stăpânul câinelui cu greu a cedat la dreptul său de posesiune, dar când m-a văzut toată plânsă m-a declarat învingătoare. Eram un copil, iar dorinţele copiilor devin realitate. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Pe loc i-am şi pus nume: Ringo! Am mers cu el la vaccinat şi deparazitat. Pe drumul de acasă până la veterinar ceva s-a întâmplat, parcă toţi se uitau la mine cu zeflemisire. După ce am declarat ziua încheiată şi noaptea aidoma, a doua zi am ieşit cu Ringo la plimbare. I-am scos lesa, l-am lăsat liber având convingerea că se va întoarce ceea ce s-a şi întâmplat. Straniu, dar privirea oamenilor din jurul meu îmi transmitea acelaşi sentiment ca în ziua precedentă. Seara, după turele obositoare făcute în parc, eu şi Ringo am ajuns acasă. Curiozitatea era de nestăpânit aşa că am întrebat-o pe mama ce se întâmplă. Atunci ea mi-a zis adevărul care m-a luat pe nepregătite, toţi se uitau la mine bizar deoarece eu nu aveam un câine de rasă, ci un metis, nu eram „la modă”, în acea vreme în tendinţe erau doar câinii de rasă. Am izbucnit în plâns, Ringo m-a acompaniat şi-a pus capul în braţele mele, parcă ştia obârşia lacrimilor ce-mi irigau faţa. Nu-mi venea să cred ce aud, la fel şi azi sunt în aceeaşi stare de perplexitate în pofida faptului că au trecut atâţia ani. Tot nu găsesc motivul care stă la baza acţiunii de împărţire a fiinţelor în soiuri bune şi soiuri rele. Îmi repet învârtoşat în gânduri: „De unde atâta discriminare?”. Aveam 12 ani şi îmi era jenă de ai mei semeni care cultivau desconsideraţie. Cei ce clevetesc animalele ar trebui să ia în vedere faptul că de la ele putem învăţa totul, dar mai presus de toate ce e iubirea, iar acest sentiment nobil nu ţine cont de rase.

De Ciceu Oana Raluca