Îmi strecor mâna în tâmpla ta şi tremuri galben,

Crestându-ţi urechile spre întunericul din ochii mei.

Vrei să fii singur, să râzi în căuşul palmelor

Şi să-ţi înşurubezi lacrima într-o vâlvătaie de cer.

Eu mă aplec către viaţa din buzunarul inimii tale.

Mâine, inima sau poate un sfârc de vierme are să-ţi poarte tălpile spre sânii unei crisalide

Şi vei crede că te-ai îndrăgostit.

Dar niciodată buzele nu-ţi vor mai arde în câmpul de nalbe

şi n-are să te muşte nici un luceafăr de limbă.

Eşti prea slab să-i rezişti iubirii.

Prin tine văd omul cuibărit în imensa sahară a vieţii…

Oare când îţi vei da seama că aceste rânduri se rostogolesc spre tine?

Nu le vei fi îngurgitat fiindcă eşti prunc încă,

în armură de înger hămesit.

De Anca Beleca