Era o vreme în viața Carolinei când nu conta ce se întâmpla cu ea sau cu cei din jur, indiferența sa nativă o proteja de grijile oamenilor obișnuiți.
Orfană de doisprezece din cei șaisprezece ani ai săi, ea nu avea nici o idee ce înseamnă dragostea; fie că era dragoste maternă, sau frățească, sau iubire pentru o altă persoană în toată regula.
Carrie, așa cum obișnuia să-i spună regretata sa mamă, avusese până la vârsta de patru ani, o viață frumoasă și normală; cu micul dejun cu părinții în fiecare dimineață, apoi la grădiniță, iar seara acasă cu mami și tati care-i citeau o poveste înainte de culcare.
Părinții care-i spuneau „te iubesc” ori de câte ori aveau ocazia, au murit pe douăzeci și nouă februarie…
Doar odată la patru ani putea Caroline să-și amintească pe deplin noaptea aceea îngrozitoare, și mulțumea Domnului petru asta, deoarece până și gândul la accidentul lor o făcea să tremure.
După pierderea părinților, a trăit vreme de cinci ani cu o mătușă ce o disprețuia și un unchi ce încerca să o protejeze de ura soției sale. Nu a fost o copilărie prea rea, dar nici frumoasă nu a fost… categoric, nu se simțea cu unchiul Dimitri, așa cum se simțea cu părinții ei; i se părea straniu totuși, că mătușa Ana o privea cu dezgust zi de zi, neobosit și din cauza aceasta, aștepta cu nerăbdare să plece la facultate.
La nouă ani însă, într-o zi geroasă de februarie, un străin înalt și misterios și-a făcut apariția la ușa Carolinei și le-a cerut rudelor sale să o lase să locuiască cu el; în mod straniu, cei doi au acceptat și nimeni nu i-a spus de ce.
Mihail, bărbatul care a luat-o pe fată la el acasă, era îna fapt marea iubire ratată a Mariei – răposata mamă a Carolinei.
Cu toate că nu și-au mai vorbit după ce ea s-a căsătorit, a rămas pentru el, așa cum el a rămas mereu pentru ea – prima iubire… pasională, dulce, tandră, ceva atât de pur și de frumos încât nimic pe lume nu o putea înlocui.
Mihail nu era căsătorit, dar avea un fiu cu șase ani mai în vârstă decât Caroline; numele său era Gabriel și moștenise de la tatăl său frumusețea, inteligența și rafinamentul.
Din prima clipă când fiica a cunoscut fiul, între ei s-a format o legătura de înțelegere comună și cu toate că el aproape că nu o privea deloc, ea era mulțumită până și să fie lăsată să stea lângă el. Pentru prima dată în mult timp, simțea că are o familie și asta nu din cauza luxului imens în care locuiau Mihail și Gabriel, ci din cauza că împreună cu ei doi, se simțea fericită.
*
Nu știuse asta din prima clipă în care o cunoscuse, deoarece era doar o fetiță… a aflat abia peste șapte ani că ea era singurul lucru de care avea nevoie pentru a trăi, și cât timp ea era fericită, nimic pe lume nu mai conta pentru el.
Acum, în luna lui Făurar, avea să-i spună în sfârșit cât de mult însemna pentru el; avea să îi ceară, pentru întâia oară de când se cunoscuseră, o întâlnire… o singură șansă pentru a-i arăta ce știe și ce poate, era tot ce-și putea dori.
Dar luna a trecut parcă pe lângă el, și s-a trezit pe douăzeci și nouă singur, iar ea nu era nicăieri de găsit.
A căutat-o cu disperare doisprezece din cele douăzeci și patru de ore ale zilei, iar când a realizat în sfârșit unde ar putea fi, s-a oprit, a cumpărat un mărțișor și mers agale până spre cimitir.
La mormântul Mariei și al lui Grigore, Caroline plângea în hohote nestăpânite; iar singurul lucru pe care îl putea face Gabriel, era să meargă lângă ea și să o aline fără vorbe, așa cum făcea întotdeauna.
Chiar așa ar fi făcut, dacă nu ar fi realizat că acesta era modul în care risca să o piardă pentru totdeauna… să-i dea de înțeles că el era familie nu era ceea ce își dorea și cu toate că momentul nu era foarte bine ales, a așteptat până la răsăritul soarelui, momentul când ea avea să-l privească doar pe el.
– Mulțumesc, mi-a prins bine să te am lângă mine, spuse Caroline printre suspine, un zâmbet gingaș colorându-i chipul.
– Caroline, te iubesc. A fost răspunsul brusc și surprinzător al tânărului.
Fata s-a întors către el, privirea uluită, inima bătându-i cu putere.
Ea era cea care ar fi vrut să-i spună ce simte, dar să o audă de la el, nu credea că așa ceva era posibil… a căzut din picioare, iar el a prins-o în brațe și în timp ce o lăsa să-i vadă pentru prima oară sentimentele, ascunse în spatele ochilor săi cenușii, i-a strecurat cu grijă broșa argintie în formă de trandafir în mână.
– Te rog, a început el, dă-mi o șansă să te iubesc…
Lacrimi tăcute au început din nou a curge din ochii roșii și obosiți ai fetei, iar răspunsul ei a fost pur și sincer, nepătat de vreo dorință anume – un sărut dulce pe obraz și o prindere gentilă de mână au marcat cu adevărat începutul iubirii lor.
Cei doi tineri mergând mână în mână, care arătau atât de natural împreună, o fată timidă și dulce și un băiat rafinat și blând, erau urmăriți de doi ochi cenușii ce tocmai aducea un buchet de flori perechii lor demult pierdute.
– Vezi Maria? Este bine, așa cum ți-am promis… începu Mihail să vorbească, zâmbind melancolic la fotografia prinsă în piatra de marmură.
*
Pentru întâia oară, Caroline se simțea iubită ca și fată, și tot pentru întâia oară, simțea că iubește ca și femeie.
Mărțișorul argintiu se află și astăzi agățat de bluza unei bătrâne care zâmbește melancolic la fotografia bărbatului pe care l-a iubit pentru întâia oară, și pe care probabil o să-l revadă curând.

De Potcoava Alexandra