Nu stiu daca e sau nu…Nici daca a fost sau nu…Nici daca a fost si nu mai e…Nu pot sa spun nici daca stiu sau nu. Probabil tocmai pentru ca mi-am constientizat starea de pendulare in punctul de maxima intensitate, cand gandurile mele, tumultoase, s-au diferentiat net la doua poluri opuse, intarinzudu-se prin antitetizare. Viteza lor au depasit demult faza in care isi mai gaseau finalul…Le e de ajuns inceputul, si deja le urmeaza contrastul, la fel de puterinic, capabil sa il anihileze, sa ii ia pentru o fractiune de secunda locul in mintea mea, pentru ca imediat , sa cedeze locul , disparand fara urma. Le cunosc prea bine, obsedant de bine, aceste ganduri care la inceput ma bantuiau, dar in timp, in loc sa ma uite, fugind in uitarea mea, si-au castigat un loc a lor si mai mult decat atat, spre a-mi defini trauma, si-au tansformat culcusul in tron. La ambii poli… Ceea ce constituie insusi trauma in sine, poate pentru fiecare care ar fi, poate cu atat mai mult, pentru mine, pentru care niciodata nu a fost loc de nuanate de grii…
Nu stiu cum sa iti spun…M-am tot gandit…Unul dintre lucrurile pe care le-am invatat de la tine, e sa nu complic lucrurile… sau macar lucrurile simple, sa le las simple. Si dintre mai multe optiuni, sa o aleg pe cea mai simpla. Am hotarat sa pun in aplicare multe din sfaturile tale.Desi cred ca multe dintre ele prea tarziu…Asadar, m-am hotarat sa aleg calea cea mai usoara. Sa iti spun deschis, sincer si liber si asta pentru ca stiu ca nu vei vedea niciodata. E mult mai usor asa, intocmai unui pictor in fata ochilor caruia, se deruleaza imagini ale nuantelor si culorilor urmatoarei panze, dar care nu ii va cunoaste armonia combinarii decat dupa ce o va picta.
Cand eram mica, cineva mi-a spus ca atunci cand trebuia sa iau o decizie sau cand oscilez prinsa in nehotarare, sa iau un creion si o foaie de hartie si pun jos, deasupra unei linii care imi va oferi intotdeauna raspunsul la intrebare. SIMPLU, nu? Intocmai cum spuneai…Poate asa, cinci minute imi vor aduce ce nu am ajuns sa obtin in luni de zile…
Poate ca sunt prea incapatanata. Mereu mi-ai spus-o…Poate ca tin prea mult la ceva la care ar fii trebuit sa ii dau drumul demult…
Rectific: sa accept. De dat drumul nu poate fii vorba. Amandoi stim asta, numai ca eu am puterea sa o accept si tu nu. Imi pari sinistru de amuzant cand imi ceri sa uit, sau rectific din nou, sa “STERG”, ceea ce trebuie sa recunosc, e si mai amuzant dar in acelasi timp si mai sinistru. O singura intrebare in vine in minte: tu asa ai facut?? Si nu, nu trebuie sa imi raspunzi nimic, vorbele tale chiar nu ma intereseaza, nu in momentul asta, pentru ca stiu ca esti un foarte prost mincinos. Doar uita-te la mine, doar privirea ta o vreau raspuns la intrebari…Si amandoi stim de ce.
…Ca si un burete mare, uscat si rigid, insetat, care in momentul in care ia contact cu lichidul, il absoarbe tot, pana la ultimul strop, pana la ultima sorbitura, asa cum un insetat in mijlocul desertului soarbe apa rece si in venele lui simte cum ii reinvie viata, isi recapata simturile, asa si buretele isi aduna lichidul prin care si-a cunoscut menirea. Si il pastreza cu sfintenie fara sa rataceasca nici un strop. Poti sa il strangi pana cand dispare in pumnul tau, sa iei inapoi ceea ce tu crezi ca iti apartine…Dar niciodata nu vei recupera tot, niciodata, oricat de crancena ar fi stransoarea ta si convingerea prefabricata ca odata strans, totul dispare ca si cum nu ar fi fost. O parte ramane imbibata bine, in interior, in cei mai adanci pori, ca un tribut, ca o dobanda. Niciodata nu o sa mai fie ca inainte, nu incerca sa faci asta crezand ca e solutia perfecta, ca stergi tot si lasi loc unei noi povesti…as ramane cu un vid, care ar apasa si mai puternic asupra mea. Totul si orice se uita dar lasa urme… Nu stiu daca ar vrea sa fi fost altfel, de as fi avut de ales, singurul lucru pe care l-as fi schimbat ar fii fost sa ma elibeez din calitatea de prizonier al mintii mele. Singurul lucru pe care l-as fi corectat ar fii fost sa acccept faptul ca intotdeauna inima e mai puterinica decat mintea, oricat de tare si ascutita ar fii aceasta din urma, indiferent de taria ambitiei, a determinarii si de forta autosugestiei si autoimpunerii. Pentru ca intotdeauna e mai puternic ce e simtit decat ceea ce e invatat, asa cum, intotdeauna va prima instinctul fata de cenzura, de maniera, de indoctrinat. Mi-as fi dat eu insami dezlegare sa traiesc, sa traiesc ce simt, sa folosesc tot timpul ce s-a scurs in acest scop, si nu sa il irosesc incercand fara cea mai mica urma de succes sa ma autoconving de neadevarul unui lucru cert pentru mine, incercand disperata sa ingrop un adevar care iesea atat de evident si indaratnic la suprafata…
Si daca as fii facut asa, tot restul venea de la sine…
Am avut destul timp sa imi rumeg gandurile, rascolind prin amintiri atat de vii, ca si atunci cand, in linistea brusca de dupa furtuna, inchizi ochii si incerci sa retraiesti imaginile pe care cursul lucrurilor, de multe ori mult prea fulgerator, nu iti da ragazul sa le si traiesti…
Intocmai eu, inchid ochii acum si traiesc ceea ce, in tumultul celor ce au fost, nu mi-am dat sansa sa traiesc fiind prea ocupata sa gandesc. Intotdeauna am stiut ca greseam…ceea ce era de trait , eu am gandit…; lucru care nu face decat sa imi intareasca convingerea la care am ajung in urma cu ceva mai multa vreme.
…Ca nu toti oamenii pot sa iubesca. Asta e un foarte trist adevar. Dar mai trist decat atat e ca, din cei care o pot face, nu toti au puterea sa o accepte si sa fie destul de curajosi incat sa o accepte asumandu-si riscurile celuilalt tais…
Eu m-am impotmolit la mijloc…Dar macar am ramas cu multumirea de a avea curajul sa imi recunosc lasitatea…
Chiar daca nu mai e nimic, vreau doar sa intelegi cat e de important pentru mine sa fi inteles, si mai mult decat atat, sa crezi. Acum nu mai am nici un motiv sa te mint, si asta e motivul suficient ca sa ma crezi.
Nu te-am mintit niciodata cu nimic, intotdeauna a fost adevarat ceea ce ti-am spus. Stiu, si mie mi se pare ilar, ca intr-o comedie dramatic de tragica…si asta pentru ca stiu ca iti vine in minte purtatea mea paradoxala, si totusi atat de simplu de justificat…
Nu iti mai cer decat o sutime de clipita sa privesti in urma si sa realizezi ca tot ceea ce ti s-a parut imposibil de inteles, e in fapt atat de usor de explicat. Simplul conflict dintre cei doi poli ai fiintei mele. Sau mai bine zis incapatanarea mea tembela si fara fara margini de a accceta eternul invingator.
Imi pare rau ca ti-am furat sansa unei iubiri frumoase si imi pare bine ca nu ti-am furat sansa unei iubiri. Stiu ca si tu stii asta, si intotdeauna ai stiut asta, numai ca iubirea noastra a fost ca imaginea suberba a unui tablou nepictat…intotdeauna a fost, dar niciodata exprimata.
Mi-ai oferit inima ta intreaga si frageda, cruda, fara nici cel mai mic punct de carie, fara nici cea mai mica urma de necurat. Am refuzat-o , doar intr-o incercare nereusita de a te face sa crezi asta, si nu pentru ca nu mi-as fi dorit-o sau pentru ca nu as fii avut nevoie de ea. N-am vrut sa o iau de frica sa nu o scap si o sfarm. Dar cum spuneam, am ramas macar cu curajul de a-mi recunoaste lasitatea si slabiciunea…de a recunoste ca am luat-o din prima clipa de cand am simtit-o, de cand i-am simtit bataia sincrona si geamana cu a mea.
De fiecare data cand te-am indepartat, am facut-o pentru ca ceea ce era sentiment era paralizat de groaza gandului care constientiza atat de stransa apropiere. De fiecare data te-am indepartat, impingandu-te – cu un deget – fara ca macar sa te urnesc de pe loc, de fiecare data foarte putin mai mult, pentru ca, paradoxal, nu m-am gandit atunci ca asa te indepartezi mai mult , ci pentru ca, am simtit ca de fiecare data, te aproprii si te reversi mai mult asupra mea.
Ma gandesc acum la tot ce ar trebui sa notez pe hartie cu creionul si imi dau seama de inutilitatea – dintr-un anumit punct de vedere – a acestui lucru. Util e doar intr-o acceptiune egoista, pentru pura mea eliberare, nu pentru nonsensul folosirii lui in scop revelator de adevar. Si e cert cu atat mai mult cu cat, oricat mi-as framanta aluatul din ganduri si aminiri, nu imi ramane decat tot ceea ce a fost frumos, tot ceea ce a fost bun, unic si irepetabil. Tot cea ce a vibrat melodios, doar acele linii armonioase, doar cele sculptate, fara scrijelituri. Si asta e mai graitor ca orice pentru ca stiu ca numai ea poate face asta, numai ea, cu o forta atat pasnica si cu un calm atat de intelept iti poate sterge topind discret tot ce e urat din tine, anihiland orice reactie malefica chiar la radacina formarii ei. Poate ca mi-ar fii fost mai usor sa nu fi fost asa. De lucru asta sunt chiar sigura. Se stie ca e mai usor sa alegi sa inlocuiesti un sentiment puternic , frumos dar condamnat la inexistenta , cu opusul sau, la fel de puternic, nascut insa din nefericre si frustrari. Si asta tocmai pentru ca, acesta din urma , e mult prea parsiv, facandu-te sa traiesti si sa crezi iluzia ca nu te apasa, si mai ales pentru faptul ca, nu e loc pentru amandoua….
Tot tu m-ai invatat sa iau ce e mai bun din toate, asa ca imi iau fercirea din ceea ce a fost si lupt sa nu imi impropriez nefericirea fianlului sau. Si ca o dovada a adevarului randurilor mele, a faptului ca si in ceea ce simt pentru tine au ramas numai culorile calde, te rog din suflet sa faci intocmai, sa iti lasi pe paleta de culori, numai culorile calde…Nu pentru ca si chipul meu sa apara astfel, ci tot pentru ca, inauntru tau, ochii sa proiecteze un tablou cald. Si as vrea sa inveti lectia cu pretul platit de mine, fara sa trebuiasca sa il platesti si tu…Crede-ma …e foarte scump. Si ceea ce e cu adevarat falimentar e ca dupa ce ai invatat lectia, nu mai ai unde sa o aplici…E ironic…
…dar nu mai e “o a doua”, sau “o a treia” , astea sunt doar betii cu apa rece, pentru cei indeajuns de irealisti incat sa reuseasca sa se minta cu atata convingere.
Exista numai “PRIMA” si simpla precedare ii transforma functia, menirea, dintr-un numeral intr-un adjectiv superlativ, asa cum, si pe noii ne inavata sa ne descoperim si sa ne traim menirea.
Ma gandesc acum , ca in toate astea, e vorba si de putin noroc. Nu vreau sa spun destin pentru ca poate ar fii prea mult. Si iara un lucru care mi se pare ilar este ca, nu e atat de greu sa gasesti , din atatea milioane, cea care sa fie intocmai pentru tine, cred ca Dumnezeu are grija intotdeauana sa o puna prin preajma ta, e greu sa o pastrezi, pentru ca aici nu te mai ajuta, e numai treaba ta…
Nu e nimic greu, zic acum , cand stiu prea bine unde am gresit, regula de aur e sa nu o renegi. Apoi sa o hranesti, si asta o faci fara efort daca ridici toate oprelistile mintii tale…Si incoronator, sa o traiesti!
Si restul vine de la sine…
Acum sunt foarte obosita, epuizata in incercari de inlocuire …tot beau apa rece si tot nu ma inbat… pana acum m-a iritat lucrul asta. Acum imi dau seama ca e inutil, si daca s-a terminat cafeaua, refuz sa beau naut.
Supradoza mea zilnica de realism , tocmai ea ma ajuta sa accept si sa inteleg ca unele lucruri in viata au drept de copyright, nu poti sa le falsifici, nu poti sa le multiplici, sa le piratezi, oricat de mult ti-ai dori!!
Ramai doar cu originalul, si in rest fata de el, numai cu “fake-uri”, cu incercari, mai putin sau si mai mult nereusite, mai mult sau si mai mult departe de adevar. E ca si cum ai asculta o melodie, un mare slagar, cantat de o alta voce. Ai in minte timbrul si inflexiunile vocii originale, bine intiparite, iar pe cea noua parca nici nu o mai asculti, auzi numai negativul, mereu acelasi si vocea originala, singura pe care o porti cu tine, singura inradacinata undeva in adancul tau.
E o pierdere de timp sa ma lupt sa a conving cand toata energia si sentimentele le-as putea sa le folosesc in scopul de a accepta, de a ma resemna…de a aduna tot ce e valoros si e al meu si de a pune la adapost , undeva bine ascuns adanc in mine.
Va fii intotdeauana, incontestabila si totala. O impachetez in cel mai moale plus, si o pun intr-o cutie, ca pe cel mai de mare pret bibelou, care, desi spart, e integru, nu ii lipseste nici un ciob, nici un fir de substanta, insa…,nu mai sta in picioare…
Si , pentru ca inca iti mai aud vocea calda si pentru ca toate cuvintele tale sunt mult pentru mine, o sa te ascult si de data asta. Si o sa iau doar ce e bun si frumos din toate…
Iti multumesc tie, si Lui Dumnezeu ca fac parte din “cei putini”…

De Andreea Cezara Nica