Nu am simţit iubirea, acea iubire sufocantă, care te face să radiezi de fericire, să vrei să împarţi tot cu persoana iubită, vrei să-l suni, să-i asculţi vocea, să-l îmbrăţişezi, să-l simţi, să-l atingi, să-l auzi, să nu mai fi doar tu, ci voi, noi, împreună. Două persoane împărţindu-şi gândurile, emoţiile, pasiunile, nenorocirile, clipele fericite, acţionând ca una. Ce-şi împărtăşesc aceleaşi sentimente, rostind acelaşi “te iubesc”, plin de emoţie şi devotament pentru o clipă.
Apoi, tot acest vis platonic să se sfărâme în bucăţi de sticlă, o poţi lipi la loc, dar semnele rămân.
Poţi lipi la un loc cioburile unei oglinzi sparte, dar trecutul încă se poate observa pe suprafaţa ei, urmele că a fost distrusă cândva, readusă doar la forma ei iniţială, iar apoi…
Apoi totul v-a lua sfârşit, iar cel care ţi-a promis până atunci că nu te v-a sparge niciodată v-a dispărea. Ai uitat de aceste consecinţe, ai ascultat sunetul brizei, şi ai avut impresia că auzi şoapte de amor rostite de un suflet pur ce-ţi declara dragoste eternă. Ai uitat că vântul e înşelător, te îmbie prin prezenţa sa într-o clipă, dar dispare în alta, lăsându-te cu un sentiment de abandonare.
Mintea ta a respins realitatea, conform căreia trandafirul înflorit întotdeauna se va ofili, moartea sa este inevitabilă, la fel ca şi sfârşitul unei iubire odată eterne.
Nu poţi evita dragostea. Ironic dar, poţi controla oameni, oraşe, ţări, state, continente, dar nu pe tine. Omul e făcut să domine orice, dar nu sentimentele sale.
Nu mai raţionalizezi, încurci realul cu irealul, negativ cu pozitiv şi într-un final eşti aruncat brutal din cer şi te trezeşti pe un pământ rece şi gol. Pământ pe care ai umblat odată, dar i-ai renegat existenţa, căci nu mai aveai nevoie de nimic altceva înafară de persoana iubită.
Omiţi din şirul ideilor tale că atunci când te decizi să dormi, în ciuda viselor euforice ce se transformă într-un coşmar marcant, te trezeşti totuşi la realitate.
Dragostea e ca un tren necunoscut în care te urci. Nu ştii exact unde te va duce, dar fie că te bucuri de călătorie, devii plictisit de ea, începi să o deteşti pentru tumultul oferit, inevitabil călătoria se va termina.
Aşa cum stelele se nasc din pulberea altor stele, se bucură de perioada lor de glorie, strălucesc mai tare ca oricând, dar cu timpul pălesc încetul cu încetul, lumina radiată fiind tot mai slabă, nefericirea existenţei lor fiind evidentă, explodează.
Timpul…
Totul are legătură cu timpul, dar el este ireversibil, chiar şi acum când scriu toate acestea , nu pot da acea secundă înapoi pentru a-i face loc unui alt gând, nu pot să şterg ce s-a întâmplat deja, pot şterge cuvintele scrise însă nu şi acţiunile.
Realizăm ce am avut de fapt, abia în clipa în care l-am pierdut. Fiecare clipă e ireversibilă, greşelile rămân dar tu trăieşti. Viaţa se transformă în monotonie atunci când perfecţiunea intervine. Totul are un sfârşit mai ales dragostea.
Suferi,te zbaţi ca un fluture persecutat, dar încă mai ai aripi, poţi zbura, poţi scăpa din încleştarea propriei tale fiinţe, din spectrul suferinţei pe care singur ţi l-ai creat, din izolarea la care te-ai supus.
Tu eşti cel ce-ţi modelezi viaţa. Nu regreta. Iubirea este platonică încă de la început.
După ce furtuna dispare, marea se calmează, stânca rămâne şi poate vedea din nou soarele.
Găseşte fericirea în tine însuţi, înainte să speri că o poţi găsi în altcineva.

De Andreea