Capitolul I– Ani, pribegie şi somn

„ Anii se vor lungi încet, încet cu tot mai mari paşi, dela oraş la oraş. Mă opresc cu ochii în huma seacă, mi se pare că anii aceştia de osteniri fără zare, de rătăciri şi aureole amare, vor ţine până la urmă, ca un cuvănt ce mă ‘mbracă şi-mi svântă fiinţa.

Sub călcâie nu se iveşte ţărâna şi piatra, ce mi se cuvin. Cum steaua de deasupra mea nu are niciun nume, n-o pot ruga nici să se stingă, nici să rămâie.

Văd anii crescănd şi paşii lungind peste toate văile, muchile, iernile, verile, peste toate clopotele şi toate tăcerile. Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară. Întoarcerea va să rămână un vis. Numai noaptea, în fiece noapte somnul mai vine, sosindu-mi din depărtatele plaiuri, mi-aduce un pic de ‘ntuneric, ca un pumn de ţărână din patria mumelor, din cimitire de raiuri.”

( preluare fragment,  Lucian Blaga- Ani, pribegie şi somn)

 

Şi-mi plec din nou genunchii în faţa unei nopţi umplută de  gînduri ce nu le mai pot rosti cu voce tare, prea ascunse şi tainice, prea pline de dragoste, ură şi frustrare. Dacă ai cuvinte de-ajuns, înseamnă că nu iubeşti, dar de urât, poţi urî. Îmi doresc ca toate aceste cuvinte înăbuşite de gânduri să le audă, să le ştie, să ştie cine sunt acum, dar poate e „prea” imposibil. De multe ori îmi pun întrebarea „de ce?” şi mă gândesc apoi că toate vin cu timpul, numai că trebuie să-i dăm timpului puţin timp.

Cum ar fi ca noi oamenii să cunoaştem tainele psihologiei şi să ne putem citi unul pe celălalt? probabil ceva mai mult decăt haos, dar de ce nu ne putem citi totuşi măcar pe noi? Uneori ne întrebăm cum de am făcut un lucru sau altul, pentru că nu ne cunoaştem. De ce nu m-am cunoscut acum doi ani, ca să pot şti ce vreau de la dragoste?

 

     Capitolul II– Intersecţie a două paralele- trecut şi prezent

 

De două săptămâni, poate mai bine, sunt îndrăgostită de un prieten, ei bine, logic găndind, e reciproc. Ne cunoaştem încă din copilăria mea, dacă pot să spun aşa, el fiind mai mare cu şase ani. Mi-a fost alături mai mult decăt mi-am putut da eu seama. În fiecare zi, la aceeaşi oră, ora şapte, vorbeam. Vorbeam despre toate: pasiuni, artă, şcoală, literatură, chiar şi politică din „plictiseală”, vacanţe, copilărie şi orice lucru care ne înconjoară. De fiecare dată îmi făceam ziua să treacă cât mai repede şi, cu ceaul lângă mine, aşteptam ora şapte. Privind acum în urmă, îmi dau seama că era mai mult o joacă de copil, neavând bazele maturităţii.

De când vorbeam, nu ne întălnisem niciodată. Urma o schimbare radicală, referindu-mă aici la postura în care ne-am aflat până la ultima întrevedere, inclusiv. Întîmplarea face ca să descoperim, prin discuţiile noastre telefonice că urma să mergem în aceeaşi excursie la munte. Întâmplările până la excursie mi se par irelevante la momentul de faţă şi mă regăsesc în noaptea dinaintea plecării, bătând de tavan o minge de kinetoterapie, aşteptând ca ora cinci să vină, ca să mă pot „trezi”. Încă de pe la ora trei ne trimeteam mesaje, imaginându-ne probabil revederea.

În ziua cu pricina trebuie să ne întălnim, toţi excursioniştii, la jumătatea drumului- Târgul Frumos, dar printr-o oarecare conjunctură, ne-am văzut abia la braşov, cănd ne-am oprit toţi pentru o ultimă aprovizionare. Erau momente când comunicarea prin priviri era vitală.

La momentul de faţă sunt de acord cu afirmaţia „prima dragoste nu se uită niciodată”. Au trecut doi ani şi eu încă pot să povestesc cu „aproape” lux de amănunte. Nu era dragoste, zic acum, la momentul de faţă, când cred că ştiu cîtuşi de puţin ce înseamnă dragostea; era ceva pueril, inocent, ceva frumos, un zămbet amestecat cu nerăbdare, insistenţă şi lipsă a puterii de exprimare.

Pe lăngă micile nedumeriri şi accidente, totul mi se păruse perfect în excursie. În timpul zilei, ăn ameţeala noastră, în timp ce  montam corturile sau căram niţte lemne, amflam saltele, singurul lucru ce nu mai scotea din monotonie era întâlnirea privirilor noastre. seara totul a fost frumos. Chiar dacă întămplările s-au petrecut la începutul vacanţei de vară a anului 2010 şi acum au trecut mai bine de două luni din anul 2012, îmi amintesc la fel de bine acea seară , care nici măcar atunci nu ştiam cum a trecut atât  atât de repede. Ne plimbam pe drumul şerpuit, având sub noi o privelişte minunată, scăldată în ultimele raze de soare, până la cele mai joase altitudini, după care totul s-a pierdut în întureric. Târziu, ne-am dat seama că plouă. Nu ploua foarte tare, dar totuşi îndeajuns ca într-o scurtă perioadă de timp să simt apa până la piele. Întunericul ne găsise pe marginea unei prăpăstii, care, sinceră sa fiu, îmi plăcea mai mult dimineaţa, când era ceaţă şi nu se vedeau sutele de metrii adâncime( am rău de înălţime). Frigul se înteţise şi mă împingea cu atâta ură să ma gândesc că mai am doar un singur schimb de haine; asta a fost prima dată când m-a salvat el, având câteva haine în plus.

Cu greu, în cântecul greierilor(de ce nu dormeau??) şi lătratul câinilor, cu bucurie în suflet(acolo unde era şi singurul loc călduros) şi imaginea prăpastiei, învelită în noapte, în minte, am adormit…

 

 

Capitolul III– O linie de demarcaţie prea fină între viaţă şi moarte

 

 

A doua zi dimineaţă, în cântul aceloraşi greieri şi cred că auzisem şi cocoşi…sau visam, mă prinsese ora cinci pe marginea  prăpastiei, meditând şi aşteptând ca cel puţin o persoană să se mai trezească. Aşteptările mele au dat roade, astfel încât, la ora şase luam micul dejun. Restul orelor până la zece a fost cam plictiseală. La zece şi jumătate eram toţi echipaţi să escaladăm „munţi şi dealuri” până pe vârful Moldoveanu. Multe amănunte nu voi aduce. Ştiu că majoritatea au fost nepregătiţi , inclusiv eu, în consecinţă, am avut de suferit. Eram la un moment dat foarte obosită. Nu credeam vreodată că aş fi putut ajunge la stadiul la care să fac doar un pas şi să mă opresc pentru a mă odihni. Aici a intervenit el, purtăndu-mi excesiv de grijă- nu ştiu dacă din dragoste pentru mine sau din respect pentru unciul meu care, ca să spun aşa, îi era superior.

O dată chiar am crezut că  voi muri negreşit. Traversam un gheţar pe o cărare special făcută şi am alunecat. Jos erau tot felul de stânci şi pietre ascuţite. Ne aflam la cel puţin căteva sute de metri înalţime. În ultima secundă m-a prins. Atunci chiar nu îmi dădusem seama de gravitatea situaţiei şi nici în clipa cănd, traversând o potecă foarte îngustă, fiind susţinută doar de nişte cabluri metalice, o clamă care susţinea aceste cabluri în stâncă s-a desprinsşi, înainte să ma izbesc foarte tare cu spatele de stănci, m-a prins. Nu am avut ocazia să-i mulţumesc până acum pentru acestea şi pentru faptul că m-am simţit mereu protejată langă el. Nu am avut ocazia sau nu am vrut să profit de ea.

Excursia se terminase mai repede decât ne-am fi aşteptat. Când am coborăt de pe munte, seara, eram terminaţi, dar nu atât de terminaţi, încât să nu fim în stare să ne facem bagajele. Purtam un gol în suflet, umplut cu atâta părere de rău. chiar dacă îmi dădeau lacrimile, până în ultimul moment am zâmbit. Eram conştientă că voi pleca de acolo şi timpul va trece indiferent de noi, dar amintirile vor rămîne mereu. Amintirile sunt o artă prin care reînviem trecutul. Folosim opere de artă doar pentru a ne vedea sufletul pe parcursul unei întregi existenţe.

 

 

Capitolul IV– Oriunde s-ar afla durerea, cuibul ei tot în inimă rămâne.

 

 

Am cunoscut multe persoane care le-am uitat şi am uitat multe persoane pe care le-am cunoscut, dar el este una din persoanele care nu le-am putut uita. Încă suntem prieteni. Evident şi inevitabil urmează afirmaţia: „ulterior ne-am despărţit”. Poate a fost mai bine aşa, vine involuntar răspunsul. A devenit nesigur la un moment dat; nesigur de tot ce era cu noi. Oricum ar fi, chiar şi făcându-mă să sufăr, şi-a pus amprenta în viaţa mea. Când pentru prima oară am plâns pentru el, durerea a fost atăt de mare, încât singurul mod prin care am putut să o canalizez a fost arta, poezia şi nu numai. Atunci am început să fac ceva la care renunţasem cu mult timp în urmă. mi-aş fi dorit să îl cunosc cu adevărat, dar încă mai este timp. Încă mai este timp să zâmbim, să preţuim, să ne împrietenim, să ne lăsăm cunoscuţi de cei din jurul nostru, căci toate acestea, ăn faţa unui mormânt, nu vor mai valora nimic.

„…dragostea! Acest sentiment ce stă la baza vieţii, ce poate birui timpul şi înfrânge moartea, ce te face să trăieşti murind şi să mori trăind, ce te ridică la ceruri, dar te şi aruncă în hăuri, ce uneşte clipa cu eternul, ce nesfârşeşte necuprinsul, dar şi eclipsează zările, ce dă putere, dar şi aduce durere, cum să-l păstrezi cu vârsta, care schimbă perceperea şi înţelegerea?” ( V. Banaru)

Acest citat care vorbeşte mai mult decăt prin cuvinte despre dragoste, parcă mi-ar arunca în faţă o dilemă: dacă dragostea nu are vârstă, de ce ar influenţao vârsta omului?

N-am avut niciodată ce vreau de la dragoste. Poate toate acestea până acum, zic eu. După ce am avut ceea ce credeam că îmi doresc, am renunţat, pentru că nu mi-am dorit cu adevărat.

Îmi permit să cred că încă mai are sentimente pentru mine şi poate greşesc, dar risc. De ziua mea(2011) am primit telefon de la el şi în secundele următoare, un întreg cor îmi cânta live „La mulţi ani!”. M-am simţit extraordinar. Cu un an în urmă, tot de ziua mea, nu fusese mai prejos.

Încercănd să-l înteleg, îmi trece prin gănd ideea că, oricât si iubi o persoană, ai nevoie de cineva care să te ridice, nu ca să te coboare şi uneori pentru acest motiv trebuie să renunţi. cu această idee am spus totul şi nu chiar…

Dumnezeu, cu toate că avem în viaţă  persoane care credem că ni le dorim, nu ne dă acest gen de persoane, ci ne dă persoanele de care avem nevoie. Nimic în viaţă poate nu e ceea ce vrem noi sa fie, dar cert este că trebuie să ne asumăm faptele şi să nu regretăm nimic, pentru că toate au un scop. Dacă trăim în trecut, vom ucide prezentul care, de altfel, reprezintă clipa. Trecutul este prea mult, prezentul prea puţin şi viitorul nu există, până când nu devine prezent.

Şi istoria mea s-a făcut prezent…